E aproape vara. Intr-o biserica ortodoxa se slujeste taina Sfantului Maslu. Printre credinciosii care participa se afla si un
tanar care nu are mai mult de 35 de ani. Sta pina la sfarsit. Probabil obosit
sa nu se simte foarte bine,caci se aseaza din cand in cand pe o banca. Dupa ce se
termina rugaciunile si toata lumea se miruieste,preotul incepe un scurt cuvant.
Despre boala si pacat. Discursul “clasic”: boala ne este “rasplata” pentru
pacatele ce le-am facut.
Un peste mult timp,
aveam sa aflu ca acel tanar suferea de
cancer in faza terminala. Cine stie ce era in sufletul sau, daca venise la
Sfantul Maslu cu speranta unei vindecari miraculoase sau ca sa se intareasca
sufleteste in lupta cu boala….
Cateva zile mai tarziu a fost internat in spital. Am mers acolo intr-o zi cu mama sa, sa-l vedem. Un stiam ce sa spun, cum
sa ma comport fata de el. Nu eram apropiati. Mama lui stia care e realitatea,
dar, ca orice mama, avea speranta in glas si
in privire. Foarte credincioasa, la fel ca si el. Probabil ca sa-l
intareasca,i-a spus:”Suferim ,mama,suferim pentru Hristos!”. Cu ochii stinsi,el
s-a intors catre ea si i-a raspuns cu blandete:”E usor…”Dupa o mica pauza, a
continuat:”E usor de zis…”.
Da, probabil e
usor de tinut predici despre suferinta atunci cand esti sanatos.
Probabil e usor sa teoretizezi cum ca boala ar fi o
pedagogie a lui Dumnezeu, atunci cand cei apropiati ai tai sunt bucurosi si
voiosi…Insa cred ca de multe ori spunem astfel de cuvinte nu pentru ca le-am
simti adevarate, ci pentru ca ne gandim ca sunt “corecte”. Le-am auzit de
atatea ori incat le credem “cuvenite”. Le spunem pina si celor dragi ai nostri
care sunt in suferinta,ca sa umplem cu ceva spatiul dintre noi si ei.De teama
ca daca am tacea si doar i-am privi,durerea ar tasni din noi si ne-ar face sa
izbucnim in plans….
Atunci in
spital,l-am admirat pe acest om pentru sinceritatea lui si curajul de-a nu se
lasa prins in tiparele de gandire.”Ve-ti cunoaste adevarul si adevarul va vor
face liberi”(Ioan 8,32). Cred cu putere ca
Dumnezeu l-a primit in bratele Sale pe acest tanar. In primul rand pentru ca- asa cum spunem in slujba inmormantarii-
Dumnezeul nostru e “Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, Care a calcat moartea
si pe diavol l-ai surpat si ai daruit
viata lumii Tale”. Apoi pentru ca – asa cum a spus parintele Teofil-“Dumnezeu
nu are pe nimeni de pierdut”. Dar si pentru ca acel tanar a facut acelasi lucru
ca si Domnul Hristos: a biruit raul. Nu s-a maniat si nu s-a suparat pe
niciunul din cei care l-au ingrijit in
ultimele zile de viata.Nu i s-a citit pe chip nici o umbra de invidie
fata de cei pe care ii vedea bucurandu-se de viata in jurul sau. N-a spus nici
un cuvant rau si - in ciuda a ceea ce altii ar fi putut gandi de cand i s-a descoperit boala -
a crezut si a stiut mereu ca Dumnezeu e bun si de oameni iubitor, ca nu pedepseste,ci,dimpotriva, plange cu cel ce
plange si urca pe cruce cu cel ce sufera.
Familia,prietenii
si cunoscutii sai spun ca inca il simt prezent. Au pregatit parastasul sau cu
dragoste si simplitate. Cu tristete omeneasca amestecata cu bucuria sfanta a
nadejdii ca el e acum cu Hristos. Uneori cu o lacrima care, atunci cand era
vazuta de ceilalti, era alungata sau mascata de un zambet. Cu rugaciune.
Cu cateva luni in
urma,pe cand suferinta incepuse sa-l macine, l-am vazut mergand incet spre
casa. Probabil un stia ca cineva il privea. Ajungand in dreptul unei icoane a
Maicii Domnului, s-a oprit, si-a descoperit capul si a sarutat-o. Atat de
firesc!...Tot la fel de firesc sper sa-i vorbeasca si lui Dumnezeu despre noi….
Bogdan Grecu
Text preluat din Apostolia nr 55
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu