Aşa cum nu poţi trăi dacă te tot aşezi la masă, dar nu mănânci, ci doar asişti cum mănâncă ceilalţi, tot aşa nu poţi trăi duhovniceşte dacă nu te străduieşti a te apropia, pe cât se poate de des, de Sfintele Taine.
Problema împărtăşirii dese sau rare a credincioşilor preocupă de multă vreme Biserica. Este reluată de fiecare generaţie în parte şi fiecare contribuie, cumva, la înmulţirea argumentelor care să susţină una sau alta dintre cele două poziţii. Nu voi zăbovi asupra acestor argumente, ele se regăsesc în cele peste 500 de pagini ale volumului publicat la Editura Deisis,
"Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse –mărturiile Tradiţiei)", care îl are ca traducător pe părintele Ioan I. Ică jr, autor şi al unui consistent studiu introductiv.Îndrăznesc însă a mă deschide către o perspectivă asupra pricinilor care pot opri de la împărtăşire, respectiv asupra nevoii omului de Euharistie, plecând de la unele încredinţări născute la scaunul de spovedanie.
Aşadar, ce ar putea opri de la împărtăşanie un om? Răspunsul poate fi lesne aflat de cei care au acces la canoanele Bisericii şi la alte reglementări ce vizează acest aspect. În afară însă de aceste elemente cu referire explicită la Taina Euharistiei, există un întreg tezaur de învăţături care pot avea, de asemenea, o relevanţă care să întărească şi mai mult şi să nuanţeze textele consacrate deja. Spre exemplu, pornind de la tâlcuirea, unanim acceptată, a Mântuitorului Iisus Hristos ca fiind, în starea de jertfă de pe cruce, noul pom al vieţii, şi de la înţelegerea sângelui ce a ţâşnit din coasta Sa ca fiind rodul acestui pom, ajungem să desluşim şi dintr-un alt unghi motivele pentru care un om este oprit sau, dimpotrivă, este îndemnat să se apropie de sfântul potir. Ne întoarcem, pentru aceasta, privirile spre cartea Facerii, la capitolul 3, acolo de unde aflăm că Adam şi Eva, la sugestia şarpelui/ diavolului, au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, încălcând porunca lui Dumnezeu, fiind apoi izgoniţi din grădina Edenului. Motivul pentru care au fost alungaţi –"nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!..."(Facerea 3, 22) –ne dezvăluie faptul că Dumnezeu nu a vrut să lase omul să se chinuie la nesfârşit în starea de cădere (adică la nivelul unei vieţi biologice, aducătoare de boală şi suferinţă), ci a îngăduit ca trupul să fie dat morţii. Însă înainte de a fi scos din rai, omul a avut şansa de a îndrepta lucrurile.
Gustând din fructul oprit, Adam şi Eva au cunoscut că sunt goi şi, deşi şi-au acoperit goliciunea cu frunze de smochin, s-au ascuns de Domnul Dumnezeu, "Care umbla prin rai, în răcoarea serii" (Facerea 3, 8). Iar când au fost întrebaţi de ce s-au ascuns, ei nu au mărturisit că au mâncat din fructul oprit, ci numai după ce au fost întrebaţi despre aceasta au recunoscut. Dar chiar şi aşa, au căutat îndreptăţire pentru gestul lor: Adam a învinovăţit-o pe Eva (şi, implicit, pe Dumnezeu, Care i-a dat femeie), iar Eva a dat vina pe şarpe, care a amăgit-o de a mâncat. Întreagă această atitudine a lor a avut drept consecinţă scoaterea din rai şi oprirea lor de la a lua roade din pomul vieţii. Revenind în zilele noastre, nici un credincios nu se poate apropia de Trupul şi Sângele lui Hristos – noul pom al vieţii, dacă are aceeaşi atitudine ca şi protopărinţii noştri, constituită din a te ascunde, a nu mărturisi, a da vina pe alţii şi a nu te căi.
Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Dumnezeu după ce au comis ceea ce numim păcatul originar, tot aşa există o tendinţă şi în noi de a ne ascunde păcatele noastre, ca şi cum am putea ascunde ceva de Hristos (v. Ioan 2, 23-25). Dacă cineva se ascunde de Dumnezeu, fie nemărturisind la spovedanie păcate săvârşite, fie nechemându-L pe Domnul în viaţa de zi cu zi, în toate ale sale, atunci nu este vrednic a se împărtăşi. Apoi, chiar şi dacă se mărturiseşte, îşi recunoaşte păcătoşenia şi îşi pune viaţa înaintea lui Dumnezeu fără a se ascunde în vreun fel, dar dă vina pe alţii pentru cele săvârşite (pe mediul în care a crescut, pe influenţa familiei, pe contextul social etc.), atunci tot nu este vrednic a se împărtăşi. După cum nu se poate împărtăşi cel care nu se căieşte pentru păcatele săvârşite, care nu arată că vrea să-şi schimbe viaţa, care nu alege să trăiască în Hristos. Aşa cum Dumnezeu i-a scos din rai pe primii oameni, nu din nemilostivire sau din neiubire, ci pentru că ştia că nu le mai este de folos, ba chiar le-ar face rău să mănânce din rodul pomului vieţii, tot aşa nu-i este de folos cuiva să se apropie de împărtăşanie având o atitudine asemănătoare cu aceea, de după cădere, a protopărinţilor.
Încă ne rugăm pentru cei care doar asistă?
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii de către un credincios – nu se ascunde de Dumnezeu, se mărturiseşte, nu dă vina pe alţii şi se căieşte (vrea să-şi trăiască viaţa în Hristos) – atunci duhovnicul îl poate lăsa să se apropie de sfântul potir. Momentul apropierii – că e imediat sau după o anumită perioadă de timp – e un lucru pe care numai duhovnicul îl poate decide, ghidat de canoane, dar şi având în vedere pogorămintele care se pot face. Nu ne putem ghida aici însă la modul absolut după soroace (că e post, că au trecut sau nu 40 de zile de la ultima împărtăşire), căci, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu timpul ne face vrednici, ci pregătirea şi o conştiinţă curată. Călăuză ne este cuvântul Mântuitorului, care ne spune: "Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53). Dacă nu sunt motive temeinice de a opri pe cineva de la împărtăşire, dar totuşi îl oprim, nu cumva suntem în postura celui care atentează tocmai la această viaţă? Este dureros pentru un credincios să fie oprit de la a se împărtăşi doar pentru că s-a mai împărtăşit şi cu câteva zile înainte (fără a exista motive opritoare). După cum la fel de nefiresc este a lăsa să se apropie de potir o persoană, cum vin multe, mai ales în Postul Mare, care spovedeşte mai mult păcatele altora decât pe cele ale sale (ca din Ţara lui râsuâ-plânsuâ, mi-aduc aminte de un părinte care, după ce a spovedit toţi credincioşii dintr-un sat, venind la urmă o femeie, i-a zis acesteia: "Mătuşă, nu ştiu dacă mai are rost să-mi spui ceva despre păcatele matale, cred că deja mi-au spus ceilalţi totul").
Sursa:Continuarea in Ziarul de Iasi
"Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse –mărturiile Tradiţiei)", care îl are ca traducător pe părintele Ioan I. Ică jr, autor şi al unui consistent studiu introductiv.Îndrăznesc însă a mă deschide către o perspectivă asupra pricinilor care pot opri de la împărtăşire, respectiv asupra nevoii omului de Euharistie, plecând de la unele încredinţări născute la scaunul de spovedanie.
Aşadar, ce ar putea opri de la împărtăşanie un om? Răspunsul poate fi lesne aflat de cei care au acces la canoanele Bisericii şi la alte reglementări ce vizează acest aspect. În afară însă de aceste elemente cu referire explicită la Taina Euharistiei, există un întreg tezaur de învăţături care pot avea, de asemenea, o relevanţă care să întărească şi mai mult şi să nuanţeze textele consacrate deja. Spre exemplu, pornind de la tâlcuirea, unanim acceptată, a Mântuitorului Iisus Hristos ca fiind, în starea de jertfă de pe cruce, noul pom al vieţii, şi de la înţelegerea sângelui ce a ţâşnit din coasta Sa ca fiind rodul acestui pom, ajungem să desluşim şi dintr-un alt unghi motivele pentru care un om este oprit sau, dimpotrivă, este îndemnat să se apropie de sfântul potir. Ne întoarcem, pentru aceasta, privirile spre cartea Facerii, la capitolul 3, acolo de unde aflăm că Adam şi Eva, la sugestia şarpelui/ diavolului, au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, încălcând porunca lui Dumnezeu, fiind apoi izgoniţi din grădina Edenului. Motivul pentru care au fost alungaţi –"nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!..."(Facerea 3, 22) –ne dezvăluie faptul că Dumnezeu nu a vrut să lase omul să se chinuie la nesfârşit în starea de cădere (adică la nivelul unei vieţi biologice, aducătoare de boală şi suferinţă), ci a îngăduit ca trupul să fie dat morţii. Însă înainte de a fi scos din rai, omul a avut şansa de a îndrepta lucrurile.
Gustând din fructul oprit, Adam şi Eva au cunoscut că sunt goi şi, deşi şi-au acoperit goliciunea cu frunze de smochin, s-au ascuns de Domnul Dumnezeu, "Care umbla prin rai, în răcoarea serii" (Facerea 3, 8). Iar când au fost întrebaţi de ce s-au ascuns, ei nu au mărturisit că au mâncat din fructul oprit, ci numai după ce au fost întrebaţi despre aceasta au recunoscut. Dar chiar şi aşa, au căutat îndreptăţire pentru gestul lor: Adam a învinovăţit-o pe Eva (şi, implicit, pe Dumnezeu, Care i-a dat femeie), iar Eva a dat vina pe şarpe, care a amăgit-o de a mâncat. Întreagă această atitudine a lor a avut drept consecinţă scoaterea din rai şi oprirea lor de la a lua roade din pomul vieţii. Revenind în zilele noastre, nici un credincios nu se poate apropia de Trupul şi Sângele lui Hristos – noul pom al vieţii, dacă are aceeaşi atitudine ca şi protopărinţii noştri, constituită din a te ascunde, a nu mărturisi, a da vina pe alţii şi a nu te căi.
Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Dumnezeu după ce au comis ceea ce numim păcatul originar, tot aşa există o tendinţă şi în noi de a ne ascunde păcatele noastre, ca şi cum am putea ascunde ceva de Hristos (v. Ioan 2, 23-25). Dacă cineva se ascunde de Dumnezeu, fie nemărturisind la spovedanie păcate săvârşite, fie nechemându-L pe Domnul în viaţa de zi cu zi, în toate ale sale, atunci nu este vrednic a se împărtăşi. Apoi, chiar şi dacă se mărturiseşte, îşi recunoaşte păcătoşenia şi îşi pune viaţa înaintea lui Dumnezeu fără a se ascunde în vreun fel, dar dă vina pe alţii pentru cele săvârşite (pe mediul în care a crescut, pe influenţa familiei, pe contextul social etc.), atunci tot nu este vrednic a se împărtăşi. După cum nu se poate împărtăşi cel care nu se căieşte pentru păcatele săvârşite, care nu arată că vrea să-şi schimbe viaţa, care nu alege să trăiască în Hristos. Aşa cum Dumnezeu i-a scos din rai pe primii oameni, nu din nemilostivire sau din neiubire, ci pentru că ştia că nu le mai este de folos, ba chiar le-ar face rău să mănânce din rodul pomului vieţii, tot aşa nu-i este de folos cuiva să se apropie de împărtăşanie având o atitudine asemănătoare cu aceea, de după cădere, a protopărinţilor.
Încă ne rugăm pentru cei care doar asistă?
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii de către un credincios – nu se ascunde de Dumnezeu, se mărturiseşte, nu dă vina pe alţii şi se căieşte (vrea să-şi trăiască viaţa în Hristos) – atunci duhovnicul îl poate lăsa să se apropie de sfântul potir. Momentul apropierii – că e imediat sau după o anumită perioadă de timp – e un lucru pe care numai duhovnicul îl poate decide, ghidat de canoane, dar şi având în vedere pogorămintele care se pot face. Nu ne putem ghida aici însă la modul absolut după soroace (că e post, că au trecut sau nu 40 de zile de la ultima împărtăşire), căci, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu timpul ne face vrednici, ci pregătirea şi o conştiinţă curată. Călăuză ne este cuvântul Mântuitorului, care ne spune: "Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53). Dacă nu sunt motive temeinice de a opri pe cineva de la împărtăşire, dar totuşi îl oprim, nu cumva suntem în postura celui care atentează tocmai la această viaţă? Este dureros pentru un credincios să fie oprit de la a se împărtăşi doar pentru că s-a mai împărtăşit şi cu câteva zile înainte (fără a exista motive opritoare). După cum la fel de nefiresc este a lăsa să se apropie de potir o persoană, cum vin multe, mai ales în Postul Mare, care spovedeşte mai mult păcatele altora decât pe cele ale sale (ca din Ţara lui râsuâ-plânsuâ, mi-aduc aminte de un părinte care, după ce a spovedit toţi credincioşii dintr-un sat, venind la urmă o femeie, i-a zis acesteia: "Mătuşă, nu ştiu dacă mai are rost să-mi spui ceva despre păcatele matale, cred că deja mi-au spus ceilalţi totul").
Sursa:Continuarea in Ziarul de Iasi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu