Undeva prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu ştiu ce vrăji femeilor, ca să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi, şi cam agresivi, şi… Aşa că le dau câte o sticluţă cu apă sfinţită şi le spun: Când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.
Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…
Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu.
Monahia Siluana Vlad
Sursa: ”Apostolat în Țara Făgărașului”, februarie 2016




Şi pentru că în articolul „Nu există copiii perfecţi şi nici parinţi perfecţi'' spuneam că copiii au dreptul să trăiască acolo unde este iubire, vă aduc în atenţie o altă perspectivă asupra iubirii, sentiment atât de cântat şi lăudat, dar totuşi necunoscut în adevăratul sens al cuvântului. Vă propun o viziune ortodoxă... (Gabriela Tudor)