luni, 4 iunie 2012

Viţa de vie dă multe roade dulci, însă nu atunci când este lăsată sa se dezvolte în voia ei, ci atunci când este tăiată şi legată de araci...(Deprinderea ascultării la copii)



Sunt doar câteva texte în Sfânta Evanghelie, care se refera la anii copilariei Domnului. Ele sunt însa foarte graitoare si cu un bogat continut pedagogic. Astfel, despre copilul Iisus de doisprezece ani, sfântul evanghelist Luca scrie: ''si a coborât cu ei si a venit în Nazaret si le era supus'' (Luca 2,51).


Ceea ce accentueaza aici sfantul evanghelist Luca este faptul ca Iisus, copil fiind, era ascultator si supus fata de parintii sai pamântesti. Aceeasi ascultare o avea însa si fata de Tatal cel ceresc. Aceasta se vede din cuvintele Sfântului apostol Pavel, care scrie despre Iisus, ajuns acum la vârsta maturitatii, urmatoarele: ''...ascultator Facându-Se pâna la moarte, si înca moarte pe cruce.'' (Filipeni 2,8). Mai mult, Sfântul apostol ne arata ca de aceasta ascultare a depins mântuirea lumii: ''caci precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi.'' (Romani 6,19).

Nu este nevoie sa vorbim despre imensa importanta a ascultarii în viata oamenilor, în general. Cât de importanta este ea, în special în educatia copiilor, o stie fiecare parinte. Putem chiar sa spunem ca acela care a rezolvat problema ascultarii cu copiii sai, a rezolvat chiar problema educatiei.
Nu voi vorbi deci, despre importanta ascultarii. Voi arata doar parintilor, cel mai simplu si mai sigur mod de educatie, astfel încât copiii lor, sa devina foarte curând ascultatori. Aceasta, cred, ca îi intereseaza cel mai mult.

Mai întâi de toate, trebuie sa accentuam faptul ca ascultarea este ca o planta foarte sensibila, care nu se poate dezvolta si rodi oriunde. Rasare numai acolo, unde pamântul îi este prielnic. Cu tristete constatam asadar, ca în multe familii nimic nu reuseste sa ajute la însusirea virtutii ascultarii de catre copii. Acestea sunt familiile în care domina asa zisul duh al libertatii. care consta de fapt în contestarea si nepasarea fata de orice regula, atunci când vor sa-si apere propriile interese.

Daca parintii sunt contaminati cu un astfel de duh este imposibil sa se mai foloseasca orice forrna de educare a ascultarii.

Oricine vrea sa aiba copii ascultatori, trebuie el însusi sa respecte orice forma de autoritate recunoscuta, fiecare principiu si lege
. Astfel de autoritati sunt Dumnezeu, Biserica si statul. Iar legile care trebuiesc respectate sunt asadar, cele ale lui Dumnezeu, ale Bisericii si ale statului. Respectam noi însine însa, primii aceste legi?

În anumite familii, Dumnezeu este ultima persoana careia I se acorda vreo importanta. Despre El se discuta numai ocazional, spre exemplu dupa citirea vreunei carti în care se promoveaza necredinta sau negarea unuia dintre adevarurile de credinta ale crestinismului. In multe astfel de carti, credinta în Dumnezeul cel personal si viu este considerata un fel de poveste, potrivita numai pentru femeile batrâne.

Multi nici nu simt nevoia de a intra în legatura cu Dumnezeu, în timp ce acela care o face, este adeseori batjocorit.

Toate acestea sunt observate si auzite de copil. Ce concluzie va trage deci? Cu usurinta ne-am putea da seama: ''daca tatal meu nu îl cinsteste pe Dumnezeu si nu asculta de Acesta, înseamna ca si eu pot sa nu îl cinstesc si sa nu ascult de tatal meu. Daca Dumnezeu si poruncile Sale sunt povesti, atunci porunca a cincea: Cinsteste pe tatal si pe mama ta... ,este si aceasta un mit fara importanta. Prin urmare parintii nu reprezinta nimic important pentru mine. Si nu am nici o obligatie fata de ei''. Trebuie sa recunoastem, ca în acest fel, logica este de partea copiilor!

Astfel, daca ne gândim ca pentru multi parinti Biserica nu înseamna nimic, cu usurinta vom întelege ca în astfel de familii, nici nu poate fi vorba de educarea ascultarii.

''Ce ma intereseaza pe mine ce spune preotul? Ce nevoie am eu de sfaturile sale? Pot eu sa cred ceea ce spune?''. Astfel de cuvinte - sau poate chiar mai rele - aud adesea copiii în casele lor, în vreme ce la biserica li se spune ca trebuie sa asculte de parinti, de preot si de profesorii lor. Si în vreme ce acasa se submineaza cu o abundenta ironie per-soana si lucrarea preotului, copilul aude de la acesta:

''cinsteste pe tatal tau si pe mama ta... ''. Atunci copilul ajunge sa traga o concluzie definitiva: ''de vreme ce tatal meu nu recunoaste nici una dintre poruncile lui Dumnezeu, despre care vorbeste preotul, atunci nu exista nici un motiv sa îl ascult pe preot, atunci când învata porunca a cincea''. Logica este din nou de partea copilului!

Acelasi lucru se întâmpla si atunci când este vorba despre autoritatea statului: ''de ce sa ascult eu de legile statului? Eu sunt propriul meu stapân si fac ce vreau!. Astfel de afirmatii gratuite face tatal, lipsit de discernamânt si fara sa ia seama cine îl asculta.

Desigur ca aceste cuvinte, îndreptate împotriva autoritatii statului, nu au prea mare valoare. Deoarece statul dispune de mijloacele de constrângere necesare, în vederea respectarii legilor sale. Nu acelasi lucru se întâmpla, atunci când este vorba de Dumnezeu si de Biserica.

Prin urmare, în astfel de conditii, nu exista un teren propice pentru educarea copiilor în spiritul ascultarii fata de parinti. Acolo unde nu este recunoscuta si respectata puterea dumnezeiasca, acolo unde legile statului sunt respectate din frica, acolo deci, nu poate rodi educarea ascultarii. Oricine ignora autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii si orice alta forma de autoritate, nu va reusi sa impuna copiilor sai, sa respecte autoritatea sa parinteasca. De aceea, daca vreti sa fiti ascultati de copiii vostri, respectati mai întâi voi autoritatile recunoscute în mod curent si legile acestora. Astfel vor învata si copiii vostri sa asculte de voi!

Sa presupunem însa, ca exista acele conditii, necesare cultivarii acestei virtuti în sufletele copiilor. Cum vom reusi sa facem aceasta?

Ascultarea consta în a supune vointa noastra vointei altcuiva. Insa pentru a supune vointa mea, vointei unei alte persoane, trebuie sa nutresc fata de aceasta un adânc respect. In plus, trebuie sa o iubesc, pentru a o putea urma.

Cea mai tare putere a sufletului este vointa! Aceasta domneste asupra tuturor celorlalte puteri sufletesti ale omului. Lucrul pe care îl vrem, la acela ne si gândim, despre acela vorbim, si pe acela îl savârsim. Dumnezeu ne-a înzestrat cu aceasta putere sufleteasca, pentru a ne dori sa savârsim numai binele, si în acelasi timp, pentru a opune rezistenta si a urî raul. Insa vointa noastra a fost slabita din cauza pacatului si tinde mai mult catre savârsirea raului. Cu toate ca recunoastem binele, nu avem puterea nici de a ni-l dori, în mod constant, nici de a-l savârsi: ''caci nu fac bine pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl savârsesc.'' (Romani 7, 1 9).

Slabirea vointei îndreptate catre savârsirea binelui este un rezultat al pacatului stramosesc. La fel cum am vazut si în cazul alintarii si al îndaratniciei, care trebuiesc din pruncie dezradacinate.

Vita de vie da multe roade dulci, însa nu atunci când este lasata sa se dezvolte în voia ei, ci atunci când este taiata si legata de araci. Acelasi rezultat îl ofera si disciplina. Iar stapânirea alintarii si a încapatânarii copilaresti ofera roadele ascultarii.

Insa ca sa va bucurati de aceste roade, tineti minte regulile pe care trebuie sa le urmati.


Nu le permiteti îndaratniciri si alintari copiilor vostri, fie ei cât de mici.
Aceasta nu înseamna desigur, ca trebuie sa limitati la maxim libertatea lor de vointa. Copilul poate sa ceara ceva bun si folositor, ceva de care are într-adevar nevoie, ceva pe care îl merita. Atunci voi trebuie cu toata bunavointa sa le îndepliniti cererea.

Daca, spre exemplu, la ora potrivita copilul cere de mâncare, deoarece îi este foame, nu trebuie sa îi refuzati acest lucru. Daca ati face-o, v-ati dovedi rai si neînduratori.

Daca, la fel, copilul cere ceva care îi este necesar la scoala, trebuie sa îi satisfaceti aceasta cerere, deoarece altfel exista riscul ca el sa apeleze la alte mijloace nedorite.

Este însa complet diferit cazul în care copilul cere ceva care nu îi este permis.
Aceasta trebuie sa i-o refuzati cu tarie, facând abstractie de lacrimile sale.

Niciodata sa nu cedati capriciilor copilaresti. Cine se arata o data îngaduitor, va deveni pentru totdeauna rob al mofturilor copilului sau.

In straduinta de a forma caracterul copiilor lor, parintii trebuie sa conlucreze armonios. Sa nu darâme unul, ceea ce construieste celalalt. Niciodata

un copil nu devine mai alintat, ca în cazul în care vede ca unul dintre parinti îi îngaduie ceea ce cela-lalt îi interzice.

Vine, de exemplu, tânguindu-se la mama sa, si se plânge ca tatal nu i-a dat un lucru, pe care l-a cerut. Mama nu trebuie sa îsi exprime sprijinul si mila fata de copil si cu atât mai mult, nu trebuie sa îsi arate nemultumirea fata de gestul tatalui, chipurile pentru ca acela nu a facut voia vlastarului.

Acelasi lucru trebuie sa îl faca si fratii mai mari, rudele si toti cei care locuiesc în casa respectiva, mai ales bunicii. Este cunoscut faptul ca cei în vârsta cauta mereu un sprijin si un lucru caruia sa se dedice. Dat fiind ca parintii sunt mai mult plecati si ocupati, îsi îndreapta atentia catre nepoti. Si cum? Satisfacându-le toate hatârurile. De aceea nepotii, de multe ori, îsi gasesc un aliat în persoana bunicului sau a bunicii. Spera ca lânga acestia vor putea obtine orice îsi doresc.

Niciodata nu trebuie cultivata alintarea copiilor. Nu trebuie sa le permitem sa comande celor mai mari decât dânsii, fratilor, servitorilor, bunicilor, sau sa ceara ceva care nu le este permis sa aiba.

Când copiii îsi doresc orice lucru, trebuie sa îl ceara, nu sa comande sa i se dea.
Trebuie sa fie multumiti cu ceea ce primesc, si sa multumeasca pentru aceasta.

Niciodata nu trebuie sa neglijam orice gest de neascultare din partea copiilor. Ceea ce spune mama si tata, trebuie urmat întotdeauna fara întârziere. Copilul trebuie sa ajunga, prin educatie, sa gândeasca în constiinta sa: ''daca nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-a spus mama si tata, nu ma comport cum se cuvine''. Parintii trebuie sa fie de asemenea siguri la rândul lor, ca ceea ce au spus copilului sa faca, a fost dus la îndeplinire. Numai asa vom putea sa învingem îndaratnicia copilului, ajutându-l sa îsi dezvolte o vointa puternica, îndreptata catre savârsirea binelui si cultivând în acelasi timp si virtutea ascultarii.

Dupa ce reusiti deci, sa alungati alintarea si îndaratnicia din sufletul copilului, trebuie sa continuati sa va purtati mereu în acelasi mod educativ, astfel încât copiii sa va acorde constant respectul cuvenit. Respectul este conditia de baza a ascultarii.

Copiii nutresc în mod firesc un respect special fata de parintii lor. Acest sentiment natural este revelat si în porunca a cincea a Decalogului. Ar fi desigur de prisos sa spunem parintilor: purtati-va în asa fel încât, sa va respecte copiii vostri.

Copilul cunoaste, ca trebuie sa îi respecte pe tatal si pe mama sa, si apoi afla ca aceasta o cere si Dumnezeu. Ce se întâmpla însa, în momentul în care vede la parintii sai ceva care provoaca repulsie, antipatie si tulburare în sufletul sau nevinovat de copil, ajungând astfel sa nu îi mai poata respecta, în pofida vointei Lui? Cum poate un copil sa respecte un tata betiv, sau o mama care tot timpul blestema si ocaraste, doi parinti care se cearta mereu între ei? Exemplul rau oferit de parinti, nu numai ca zdruncina respectul copiilor fata de ei, dar submineaza si temelia ascultarii. Nu va gândi oare copilul: ''pai, ce fel de parinti sunteti voi?''

De aceea parintii trebuie sa aiba grija cum se comporta si sa evite orice gest, care ar putea zdruncina respectul copiilor fata de ei. Trebuie mai întâi ei însisi sa fie condusi de sentimentul de respect reciproc si sa se poarte cu delicatete unul cu celalalt. Sa nu se certe si sa nu dea curs unor discutii necuviincioase mai ales în fata copiilor.

Copiii nu trebuie sa auda niciodata expresii de genul: ''n-o sa ajungi nici tu deparie, ca si taica-tu!'', ''o sa ajungi un ratat, ca si taica-tu!''. Sau: ''risipitoare esti si tu ca si maica-ta!'', ''numai minciuni spui, ca si maica-ta!''. Degeaba cerem respect si ascultare, de la copiii care aud astfel de cuvinte de la parintii lor.

Parintilor! Niciodata sa nu va permiteti jocuri sau glume necuviincioase fata de copiii vostri. Tatal care se maimutareste în mod exagerat în fata copiilor sai, nu se poate astepta la respectul cuvenit din partea acestora si nici nu poate îndrepta comportamentul lor necuviincios.

Aceasta nu înseamna desigur, ca trebuie sa fim tot timpul în fata copiilor nostri aspri si excesiv de seriosi. Trebuie sa avem discernamânt si sa facem diferenta între seriozitatea delicata si glumele nevinovate si decente. Fata de un tata iubitor dar si serios în acelasi timp copiii nutresc un adânc respect. Este de ajuns o singura privire, pentru ca acestia sa asculte îndata rugamintea sa.

Vreti sa va asculte copiii vostri? Aratati-le neîncetat iubirea voastra.
Nu însa acea forma de iubire exprimata prin cocolosire si prin cedarea la oricare dintre cererile lor, ci prin iubirea înteleapta, din

inima, care sa urmareasca doar binele lor. Când co-pilul simte o astfel de iubire asculta nu de frica, ci din respect.

Nu ramâneti indiferenti fata de bucuriile si tristetile copiilor vostri.
Nu spuneti niciodata, ca pentru voi copiii sunt o greutate si un chin. Nu aratati niciodata ca orice jertfa pentru binele lor este prea mare, sau prea grea pentru voi.

Daruiti-le tot ceea ce le este necesar cu bucurie si caldura sufieteasca. Cum poate un copil sa iubeasca pe acel parinte, care îi da bombanind o bucata de pâine?

Oferiti-le din când în când copiilor si acele mici bucurii si satisfactii. Un dar de sarbatori sau de ziua numelui întareste iubirea lor.

Incercati sa câstigati inima copilului vostru, dezvoltând o relatie bazata pe sinceritate si încredere reciproca. Suspiciunea si lipsa de încredere ucid dragostea.

Nu adaugati la pedepsele cuvenite expresii jignitoare si observatii care ranesc. Un astfel de cornportament asupreste inima si distruge orice urma de iubire.

Parintilor! V-am aratat mijloacele de baza, care folosite cu constiinciozitate, vor duce la însusirea virtutii ascultarii de catre copiii vostri.

Mai întâi sa îi învatati ca trebuie sa va asculte, deoarece aceasta este voia lui Dumnezeu.

Aveti grija din timp sa nu rasara în inima lor buruiana alintarii. Nu îngaduiti nici o forma de îndaratnicie si de obraznicie.

Nu le dati tot ceea ce va cer. Obisnuiti-i cu retinerea, cumpatarea si economia.

Cereti-le sa faca îndata si cu exactitate ceea ce le-ati poruncit. Sa nu fie nevoie sa mai repetati aceeasi indicatie. Nu le cereti însa niciodata, sa faca ceva care le depaseste puterile.


Fiti constanti în atitudinea voastra si nu le îngaduiti astazi, ceea ce ieri le-ati interzis.

Nu va contraziceti unul cu celalalt în fata copiilor.

Aveti grija ca respectul copiilor vostri sa fie un sentiment de durata, evitând orice gest care l-ar putea zdruncina.

In sfârsit, nu uitati niciodata sa invocati binecuvântarea lui Dumnezeu, în lucrarea de educare a copiilor vostri. Numai astfel, straduintele, grija si lupta voastra vor fi încununate de succes.


Calauziri pentru cresterea si educarea ortodoxa a copiilor
Irineu,Episcop de Ecaterinburg si Irbitk

Niciun comentariu: