vineri, 22 iunie 2012

Iertarea – cea mai grea iubire dintre toate



Nu pot să cred că vreunul dintre cititorii mei este străin de iertare, fie de nevoia de a fi iertat, fie de nevoia de a ierta. Nevoia de a ierta, după porunca lui Hristos, se extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare : ni s-a poruncit să-i iertăm pe duşmanii noştri – care presupun că rar ar dori să-şi ceară iertare de la noi.
Sigur, ceea ce simţim noi referitor la cei care ne sunt cu adevărat duşmani este că nu vrem să-i iertăm. Nu avem încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa adusă de ei nu a fost împotriva noastră, ci împotriva unei persoane pe care o iubim şi care este deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o cunoaştem prea bine. Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii noştri sunt infinite.
Dar porunca rămâne – nu ca un sfat despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai fericită – ci împreună cu aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura în care iertăm. Iertarea nu este ceva opţional – ci o activitate spirituală fundamentală pe care trebuie să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de aceasta, pentru că aşa şi este.
De mai multe ori în Scriptură iertarea celorlalţi (inclusiv a duşmanilor) este prezentată ca fiind în legătură cu devenirea noastră asemenea lui Dumnezeu, conform imaginii Sale. Astfel, când mă gândesc la iertare, mă gândesc, de asemenea, la toată viaţa spre mântuire – căci calea de a fi readus la plinătatea imaginii lui Hristos trece chiar prin iertarea duşmanilor noştri. Ea poate fi, într-adevăr, tocmai cheia spre mântuirea noastră (aşa cum este ea lucrată în noi) şi măsura ei cea mai exactă.
Mai trebuie să spunem că această poruncă a iertării nu este proprie omului – nu avem puterea de a împlini această poruncă prin noi înşine. Sfântul Grigorie de Nissa a spus odată că „omul este lutul căruia Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu”. Sigur, este absolut imposibil pentru lut să facă aşa ceva (cu excepţia cazului în care Dumnezeu face aceasta).
Harul stă la baza iertării. Ne rugăm ca iertarea să ne pătrundă în inimă. Implorăm ca iertarea să ne pătrundă în inima. Ne rugăm insistent lui Dumnezeu pentru ca iertarea să ne pătrundă în inima.
Chiar ca un rezultat al harului – nu începem cu lucrurile cele mai grele, ci cu cele mai uşoare. Nu începem să postim asumându-ne cel mai strict regim. Nu începem rugăciunea cu un efort de rugăciune neîntreruptă timp de patruzeci de zile (sau vreo alta faptă vitejească). Asemenea eforturi ne zdrobesc fie prin dificultatea lor, fie prin succesul nostru.
Acestea sunt câteva gânduri pentru începutul vieţii de iertare:
  • 1. Începeţi prin a vă lupta să deprindeţi obişnuinţa iertării în cele mai mici lucruri. Cu un copil, în trafic, cu supărările mici. Nu duceţi o luptă modestă, ci pur şi simplu aruncaţi-vă în iertare. Aceasta ar trebui să devină o obişnuinţă, dar o obişnuinţă a prezenţei harului, într-o lucrare plină de milă.
  • 2. Folosiţi, pentru duşmanii care par a fi dincolo de puterea voastră de a vă ruga, această rugăciune: „Doamne, la Înfricoşata Judecată, nu-i osândi pe ei pentru mine.” Aceasta plasează iertarea la o anumită distanţă şi chiar şi o inimă neînduplecată poate deseori să spună această rugăciune de iertare de la o asemenea distanţă.
  • 3. Fii mereu atent la căderile tale şi cere-I lui Dumnezeu mereu iertare. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
  • 4. Pe cât de mult posibil cultivaţi în inima voastră înţelegerea că toţi oamenii sunt sfâşiaţi de păcat şi victime ale căderii. Niciunul dintre noi nu intră într-o lume a purităţii şi nici noi nu venim pe lume pe deplin funcţionali ca fiinţe umane. Cultivarea milei în inima noastră este graduală. Mulţi se vor plânge că lumea în care trăim are deja un „cult al victimizării”, în care nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru faptele sale. Aceiaşi oameni îşi vor imagina că lumea ar fi mai bună dacă fiecare ar fi mai responsabil. Dar ei înşişi nu vor să îşi asume responsabilitatea care ne aparţine tuturor. Cum spune Dostoievski, „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor.” Aşadar, plângerea vine din mândrie. Credem că noi nu suntem responsabili pentru starea în care se află lumea, şi că dacă ceilalţi ar fi la fel de buni ca noi, lumea ar fi mai bună. Aceasta este o minciună.
  • 5. Răspunsul potrivit pentru asumarea unei astfel de responsabilităţi este să te rogi şi să ceri iertare. A te simţi vinovat este o altă acţiune centrată asupra sinelui şi nu este acelaşi lucru cu a cere iertare.
  • 6. Fă o spovedanie generală a vieţii măcar o dată pe an – având grijă să mărturiseşti cât mai multe resentimente din câte îţi aminteşti.
Pr. Stephen Freeman

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Niciun comentariu: