sâmbătă, 17 martie 2012

Sfânta Cruce

de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

I. Cultul Sfintei Cruci în crestinism
Istoria si formele lui de manifestare

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de veneratie) se aflã Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al rãscumpãrãrii obstesti si individuale a oamenilor. Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23)
. De aceea, spune el în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ...'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Încã de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricãrora dintre sfintele relieve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevãr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfãtiseazã clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevãrat cã Crucea originarã - aceea pe care s-a rãstignit Domnul - din pricina împrejurãrilor istorice vitrege, care caracterizeazã istoria crestinismului primar, va rãmâne pentru un timp datã uitãrii si îngropatã sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatici speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însã, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cãÊsemnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devotia particularã crestinã ia o mare dezvoltare si începe sã se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi douã evenimente istorice:

Cel dintâi e aparitia minunatã pe cer a semnului Crucii, prin care împãratul Constantin cel Mare câstigã biruinta împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determinã pe împãrat si pe succesorii lui sã desfiinteze prin legi speciale pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
Al doilea fapt determinant în evolutia ulterioarã a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost rãstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datoreste stãruintelor Sfintei Elena, conform unei traditii pioase, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toti acestia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si pãrticelelor ei, dispersate în lumea întreagã încã din sec. IV, precum atestã Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult cãutate, îmbrãcate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare pret, spun Sf. Ioan Gurã de Aur si Sf. Paulin de Nola. ''Intreaga Bisericã din toatã lumea venereazã cuiele cu care a fost tintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii,'' spune diaconul Rusticus.
Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã).

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), constituie o altã dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea crestinã particularã si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am vãzut pânã acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurãri si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Jerusalim si Roma, cuvântãri si imne de laudã în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai importantã formã este aceea a sãrbãtorilor, adicã a zilelor liturgice anume orânduite de Bisericã spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, pânã acum, referindu-ne la trecut.

II. Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''UfwaiV Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:
Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.
Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.
Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei. Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului.

A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.
Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.
La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).
În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii.
* Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, articol preluat din ''Liturgica Generalã,'' Bucuresti, 1985, pag. 260-270.

Sursa:http://biserica.org

Niciun comentariu: