joi, 1 martie 2012

Despre dorintele trupului si ale sufletului



I
“Intre ceilalti barbati ai intelepciunii crestine am vazut si pe parintele Daniel, desavarsit in tot felul de virtuti, deopotriva cu cei ce-si duceau aceasta viata in pustiul Scitium, dar impodobit mai mult decat acestia cu harul umilintei. Prin curatia si blandetea sa, desi era mai tanar decat multi altii, a fost ales in slujba de diacon de catre fericitul Pafnutie, preot din acelasi pustiu. Intr-atat se bucura de virtutile acestuia fericitul Pafnutie, incat, considerandu-l egalul sau in har si in meritele vietii, s-a grabit sa si-l faca egal si in rangul sacerdotal. Astfel ca, nerabdand sa-l vada prea mult timp intr-un post inferior lui si dorind sa si-l faca succesor foarte vrednic, l-a inaintat in cinstea de preot.

Totusi acesta, pastrandu-si umilinta de mai inainte, nu savarsea nimic potrivit cu noua lui slujba cand era Pafnutie prezent, ci-l lasa pe acesta sa indeplineasca toate indatoririle de preot, el alegand sa slujeasca numai ca diacon. Fericitului Pafnutie insa nu i s-au indeplinit sperantele si alegerea unui atat de mare si de distins barbat, care avea si darul profetiei, nu i-a fost de folos, caci dupa putin timp cel pe care il pregatise sa-i urmeze s-a dus la Dumnezeu.
II
L-am intrebat pe acest fericit Daniel de ce uneori gasindu-ne in chilie suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem, in tot adancul lor. Si totusi atunci vorbirea curge si cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alte ori, fara nici o pricina suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare, incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul nu ne invioreaza si vorbirea ne este sovaielnica, intocmai ca la oamenii beti. In asemenea cazuri de descurajare, mintea nu poate sa-si gaseasca drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult ajunge la alunecari si la rostirea de vorbe fara legatura, lipsindu-i atat de mult rodul duhovnicesc, incat nici dorul de Imparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte. Fericitul Daniel a raspuns precum urmeaza:
III
Inaintasii nostri ne-au lasat o intreita explicare a acestei secete sufletesti despre care vorbiti. Obarsia ei este sau nepasarea noastra, sau imboldirea diavolului, sau ingaduinta lui Dumnezeu si incercarea la care El ne pune. Din nepasare, cand noi insine, fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, ci lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de meditatie si de roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau fara voia noastra suntem sustrasi de la bunele intentii.
IV
Iar cauza ingaduintei si a incercarii este indoita. Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta de nici un fel. Dovedind prin gemetele si priceperea noastra ca am fost parasiti de El, intelegem ca ne este peste putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ni se dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui.
A doua cauza este cea a punerii la incercare: anume ni se incearca straduinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Sfantului Duh, cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, cu bucurie sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit.
V
Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza intotdeauna in noi cele ce sunt bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si cu mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, infaptuindu-se in noi cuvintele: “Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila” [Rom. 9, 16]. Uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnul nepasarii. In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mireasma prezentei Sale, mai presus de orice suavitate omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita de aceasta stare din afara uita ca locuieste in trup.
VI
Intr-atat a cunoscut fericitul Daniel ca este de folos aceasta stare din afara si, ca sa spun asa, de parasire a lui Dumnezeu, incat n-a gasit cu cale sa-L roage pe Dumnezeu sa nu-l paraseasca cu nici un chip (caci stia ca pentru a ajunge la desavarsire nu e potrivit nici pentru sine, nici pentru firea omeneasca sa ceara aceasta), ci s-a rugat mai degraba ca parasirea sa nu fie intreaga, zicand: “Nu ma parasi pana in sfarsit” [Ps. 118, 8], ca si cum ar fi zis, cu alte cuvinte: “Stiu ca obisnuiesti cu folos a parasi pe sfintii Tai, ca sa-i incerci“.
Altfel n-ar putea fi ispititi de dusman, daca n-ar fi parasiti de Tine. De aceea nu ma rog sa nu ma parasesti niciodata, fiindca nu-mi este de folos, ca nu cumva, nesimtindu-mi propria slabiciune sa nu spun: Bine este mie ca m-ai umilit [Ps. 118, v. 71], sau sa n-am deprinderea luptei, pe care fara indoiala ca nu o voi putea s-o am daca nu-mi va fi permanent alaturi ocrotirea divina. Daca sunt sprijinit de apararea Ta, diavolul nu va indrazni sa ma ispiteasca impotrivindu-se sau punand fie pe seama mea, fie pe a Ta, ceea ce obisnuieste sa spuna cu voce defaimatoare impotriva luptatorilor Tai: “De ce Iov il iubeste fara plata pe Dumnezeu? Oare nu l-ai intarit cu ziduri de jur imprejur pe el si casa lui si toata averea lui?” [Iov 1, 9-10]. Ci mai degraba cer sa nu ma parasesti “pana la sfarsit“, adica pana la ceea ce este prea mult.
Caci daca-mi este de folos sa ma parasesti putintel, pentru a se dovedi ca-Ti simt neincetat lipsa, in schimb este vatamator ca, pentru faptele mele bune sau rele, sa ma parasesti cu totul. Nici o virtute omeneasca supusa ispitei, daca este parasita prea mult timp de ajutorul Tau, nu va putea sa reziste neschimbata, ci va cadea sub asaltul sau uneltirea dusmanului, afara numai daca Tu insuti, Care esti cumpanitor cu grija al puterilor omenesti, “nu vei ingadui sa fim ispititi asupra a ceea ce putem, ci vei face sa rezistam ispitei si pieirii” [I Cor. 10, 13].
Asa ceva citim si in Cartea Judecatorilor, atunci cand vorbeste in chip mistic despre nimicirea neamurilor dusmane lui Israel: “Acestea sunt neamurile pe care le-a lasat Domnul, ca sa invete prin ele pe Israel deprinderea de a lupta cu dusmanii“. Si ceva mai departe: “Le-a lasat Domnul, ca prin ele sa-l incerce pe Israel daca-I asculta sau nu poruncile pe care le daduse stramosilor acestuia prin mana lui Moise” [Jud. 3, 1-2 si 4].
Dumnezeu i-a rezervat poporului Sau aceasta lupta nu pentru ca pizmuia tihna lui Israel si nici ca sa-l sfatuiasca de rau, ci fiindca stia ce-i este de folos, pentru ca, fiind lovit fara incetare de aceste neamuri, sa simta ca are intotdeauna nevoie de ajutorul Domnului si de aceea, ramanand mereu in meditare si rugaciune catre El, sa nu-l slabeasca trandavia nelucrarii si sa nu-si piarda deprinderea razboiului sau exercitiul virtutii. Caci adesea pe cei pe care nu i-au putut invinge dusmanii, i-au doborat lipsa de grija si belsugul.
VII
Aceasta lupta este de folos chiar madularelor noastre, precum spune Apostolul” “Caci trupul pofteste impotriva duhului iar duhul impotriva trupului. Acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” [Gal. 5, 17]. Ai si aci o lupta sadita oarecum in tot trupul nostru, lasata din grija Domnului. Caci exista ceva in toti, in general si fara vreo abatere, care nu poate fi judecat altfel decat ca fiind dat oarecum din fire fiintei omenesti dupa caderea primului om. Si ceea ce se constata ca este innascut si crescut in fiecare om, de ce sa nu credem ca este sadit de voia Domnului, care nu vatama, ci sfatuieste?
Pricina acestui razboi dintre trup si duh este aratata astfel: “… ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Asadar, de aceea S-a ingrijit Domnul sa nu poata fi indeplinit de noi, adica sa nu facem cele ce vrem, daca totusi acest lucru se indeplineste, cum putem crede ca este altfel decat vatamator? Ne este de folos intr-un chip oarecare aceasta lupta sadita in noi din grija Creatorului, caci ea ne cheama sau ne impinge catre o stare mai buna si, daca n-ar exista, fara indoiala ca i-ar urma o pace primejdioasa.
VIII
Ghermanus: Desi se pare ca ne licareste o raza a intelegerii, totusi, fiindca nu putem inca vedea limpede porunca Apostolului, vrem sa ne dai mai multe lamuriri. S-au aratat, pe cat se pare, trei lucruri: primul, lupta trupului impotriva sufletului, al doilea, dorinta sufletului impotriva trupului, si al treilea, vointa noastra, care este oarecum la mijloc si despre care se spune: “Ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Despre acest lucru, desi, cum am spus, am cules unele invataturi care s-au adresat intelegerii noastre, totusi, fiindca s-a ivit prilejul acestei convorbiri, voim sa ne luminezi mai mult.
IX
Daniel: O parte a intelegerii noastre consta in a deosebi impartirile si trasaturile intrebarilor, dar cel mai mare rol al inteligentei este sa afle ceea ce inca nu stim, precum se spune: “Pentru cel neintelept intrebarea este intelepciune [Pilde 17, 28], fiindca desi cel ce intreaba nu cunoaste puterea intrebarii puse, totusi, fiindca cerceteaza cu prevedere si doreste sa inteleaga ceea ce nu intelege, insusi acest lucru i se socoteste intelepciune, prin aceea ca isi da seama ca nu stie.
Astfel, dupa impartirea voastra se pare ca Apostolul a numit aci trei lucruri, si anume: pofta trupului impotriva duhului, a duhului impotriva trupului si lupta unuia impotriva celuilalt, care se pare ca are aceasta drept cauza si ratiune, ca “acelea pe care le voim” [Gal. 5, 17], cum spune Apostolul, sa nu le putem face. Dar mai ramane o a patra cauza, pe care voi n-ati vazut-o deloc, si anume ca facem ceea ce nu voim. De aceea ne este de trebuinta acum sa cunoastem mai intai puterea celor doua pofte, adica a trupului si a duhului, si in felul acesta sa putem discuta care este voia noastra intre cele doua, iar dupa aceea, la fel, sa deosebim ce nu sta in puterea vointei noastre.
X
Precum citim in Sfintele Scripturi, cuvantul trup are multe intelesuri. Caci uneori insemneaza omul in intregime, compus din trup si suflet, ca in cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] si “tot trupul va vedea mantuirea Dumnezeului nostru” [Luca 3, 6]. Uneori cuprinde pe oamenii pacatosi si trupesti, ca in cuvintele: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3]. Alteori inseamna pacate: “Voi nu sunteti in trup, ci in duh” [Rom. 8, 9], sau “carnea si sangele nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” [I Cor. 15, 50] si, in sfarsit, “nici stricaciunea nu va dobandi nestricaciune” [I Cor. 15, 50].
Uneori arata ceva inrudit sau apropiat: “Iata, noi suntem osul tau si carnea ta” [II Regi 5, 1], asa cum spune Apostolul: “Doar voi izbuti sa atat ravna celor din carnea mea si sa mantuiesc pe unii dintre ei” [Rom. 11, 14].
Trebuie sa cercetam din aceste patru intelesuri ale carnii pe care din ele se cade sa-l primim. Este limpede ca sensul din cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] sau: “Si va vedea tot trupul mantuirea lui Dumnezeu” [Luca 3, 6] nu poate sta in picioare. Dar nici cel din aceste cuvinte: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3], pentru ca nu sunt acelasi lucru pacatos si carne in cuvintele: “Trupul pofteste impotriva duhului, si duhul impotriva trupului” [Gal. 5, 17]. Si nu se vorbeste de lucruri, ci de lucrari, care se lupta intr-un singur om, fie in acelasi timp, fie potrivit feluritelor imprejurari.
XI
De aceea in discutia noastra trebuie sa intelegem cuvantul trup nu ca om, ca substanta adica a omului, ci in sensul vointei si al celor mai rele dorinte ale trupului, dupa cum nici duhul nu insemneaza ceva substantial, ci dorintele bune si duhovnicesti ale sufletului. Acest sens l-a dat mai sus si fericitul Apostol, cand spune limpede: “Dar eu va spun: umblati in duh, si nu veti indeplini dorintele trupului. Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului. Acestea insa se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi“.
Fiindca amandoua, adica dorintele trupului si ale duhului, sunt intr-un singur om, in noi se da zilnic un razboi launtric. In aceasta pofta trupului, care se prabuseste in pacate, se bucura de placerile tihnei pamantesti, iar pofta duhului doreste sa se dedice cu totul ostenelilor duhovnicesti, cautand sa inlature si trebuintele trupului, sa se ocupe neincetat numai de ale sale, fara sa dea trupului ceva din grijile sale. Trupul se desfateaza in pofte depravate, duhul nu vrea sa aiba nici o dorinta naturala.
Trupul doreste sa se sature de somn, sa se imbuibeze de mancare, iar duhul se multumeste cu veghe si posturi, neincuviintand somnul si hrana nici macar pentru cerintele necesare vietii. Acela doreste sa se indestuleze din toate avutiile, cestalalt este multumit chiar daca n-are nici cea mai mica bucata de paine pentru intretinerea zilnica. El (trupul) doreste sa se lustruiasca in bai si sa-l imbulzeasca cetele zilnice ale lingusitorilor, duhul se bucura de lipsa de confort si de intinderea nesfarsita a pustiului, ferindu-se de prezenta tuturor muritorilor. Trupul se aprinde dupa onoruri si dupa laudele oamenilor, iar pentru duh batjocura nemeritata si prigoana sunt motive de lauda.
XII
Intre aceste doua pofte, vointa sta la mijloc, intr-o situatie nu tocmai de laudat: n-o desfata blestematiile pacatelor, dar nu se impaca nici cu asprimea virtutilor. Cauta sa se stapaneasca de la patimile trupesti, dar nu vrea sa suporte durerile necesare, fara de care nu se pot dobandi dorintele duhului. Vrea sa aiba curatia corpului fara biciuirea carnii, sa castige curatia inimii fara truda veghei, sa se indestuleze de virtuti duhovnicesti pastrand odihna trupului, sa capete harul rabdarii fara neplacerea vreunei batjocori, sa aiba umilinta lui Hristos fara renuntarea la onorurilor lumesti, sa impace simplitatea religiei cu ambitiile lumii acesteia, sa serveasca lui Hristos dorind lauda si favoarea oamenilor, sa marturiseasca adevarul fara sa produca cea mai usoara suparare cuiva, pe scurt, vrea sa aiba bunurile viitoare, dar sa nu le piarda pe cele prezente.
Astfel de vointa nu ne-ar ajuta niciodata sa ajungem la adevarata desavarsire, ci ne-ar aseza in cea mai rea stare calduta si ne-ar face la fel cu cei dojeniti de Domnul in Apocalipsa, Care spune: Stiu lucrarea ta, fiindca nu esti nici rece, nici cald. O, de-ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea [Apoc. 3, 15-16]. Numai ca aceasta stare foarte calduta este nimicita de luptele contrare, care se ridica dintr-o parte si din cealalta. Caci servind acestei vointe, ori de cate ori ne lasam cuprinsi de cea mai mica lipsa de atentie, pe data rasar boldurile carnii si, ranindu-se cu pacatele si patimile lor, nu ne ingaduie sa mai ramanem in starea de curatie care ne desfateaza, ci ne imping pe calea rece, infioratoare si plina de maracini a placerilor.
De asemenea, daca, aprinsi de caldura duhului, voind sa stingem focul carnii, incercam intr-un avant al inimii sa ne incredintam ostenelilor fara masura ale virtutilor, dar, pentru ca nu tinem seama de firea omeneasca firava, slabiciunea trupului se impotriveste, tragand inapoi si intarziind acea pornire a duhului, prea mare si demna de dojana. Astfel, din cauza celor doua dorinte, care se lupta intre ele si se opun una alteia, vointa sufletului, care nu consimte nici sa se supuna cu totul dorintelor trupesti, nici sa asude in ostenelile virtutilor, este tinuta intr-un fel de dreapta masura. Aceasta lupta intre cele doua, inlaturand acea vointa relativ primejdioasa a sufletului, mentine un fel de cumpana echilibrata in corpul nostru, la o egala distanta intre hotarele trupului si ale duhului, neingaduind sa precumpaneasca nici din partea drepata mintea aprinsa de flacara duhului, nici din partea stanga trupul, cu boldurile pacatelor.
In vreme ce aceasta lupta se da in noi cu folos in fiecare zi, suntem impinsi in chip mantuitor spre a patra, la care vrem sa venim, si anume aceea in care sa dobandim curatia inimii nu prin nelucrare si lipsa de griji, ci prin sudoare permanenta si prin framantarile sufletului. Sa mentinem neprihanirea trupului prin ajunari, posturi, foame, sete si nesomn, dar sa avem si indrumarea inimii prin citire, veghe, predici, si asprimea singuratatii, precum si rabdarea necazurilor, sa slujim Ziditorului nostru suferind toate insultele si nedreptatile, sa urmam adevarul suportand ura si dusmania acestei lumi, daca este nevoie, si in aceasta lupta care se da in trupul nostru sa ne tinem pe linia de mijloc intre trandavia desarta care ne atrage si osteneala pe care n-o vrem, dar care ne indeamna la virtute.
In felul acesta, dintr-o parte caldura sufletului, iar dintr-alta raceala trupului tin intr-o stare calduta vointa noastra ca arbitru, si nici dorinta sufletului nu ingaduie mintii sa alunece in patimi fara frau, nici slabiciunea trupului nu lasa sufletul sa se inalte in elanurile fara masura ale virtutilor; chinurile patimilor de tot felul nu se imbulzesc, iar boala trufiei nu se ridica in inimile noastre si nu ne raneste cu sagetile ei nveninate. Echilibrul just al luptei dintre acestea deschide calea sanatoasa si masurata intre virtuti, invatand pe ostasii lui Hristos sa mearga intotdeauna pe drumul aratat de Conducatorul lor.
Asa se face ca mintea, atunci cand din starea calduta a acestei vointe desarte despre care am vorbit, se rostogoleste in dorintele trupului, este franata de dorinta duhului, care este impotriva patimilor pamantesti, dupa cum, dimpotriva, daca duhul nostru, in culmea elanului sau depasind masura, a zamislit planuri peste putinta de infaptuit, este tras inapoi de slabiciunea trupului spre o dreapta cercetare a celor ce se pot indeplini si, trecand peste starea calduta a vointei noastre, cu osteneala si iscusinta merge pe un drum intins si neted spre desavarsire.
Citim in cartea Facerii ca Domnul a lasat sa se petreaca ceva asemanator in construirea acelui turn, unde incurcarea neasteptata a limbilor a potolit indraznelile cu totul vinovate si nelegiuite ale oamenilor [Cf. Fac. 11, 4]. Caci ar fi continuat acolo cugetarea lor vatamatoare impotriva lui Dumnezeu si chiar impotriva celor ce incepusera sa caute spre maretia dumnezeiasca, daca n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu care, schimbandu-le si amestecandu-le limbile, i-a impins sa ajunga la o stare mai buna. Astfel ca, pe cei pe care o intelegere primejdioasa ii insufletise spre propria lor pieire, o neintelegere a limbilor, buna si folositoare, i-a chemat inapoi, spre mantuire. Este limpede ca ei au inceput sa simta, din pricina dezbinarilor din cauza limbii, neputinta omeneasca pe care inainte, din cauza uneltirii lor vatamatoare, n-o cunosteau“.
XIII
Din ciocnirile si impotrivirile acestei lupte ia nastere incetineala folositoare si mantuitoare pentru noi, fiindca rezistenta si puterea corpului ne intarzie de la infaptuirea celor pe care mintea noastra le-a gandit fara rost, iar uneori, urmand o stare mai lunga, fie de cainta, fie de indreptare, aceasta zabovire ne indreapta prin revenirea asupra gandurilor si faptelor noastre nu indeajuns de bine chibzuite.
In sfarsit, vedem ca aceia care nu sunt opriti de nici o piedica a trupului sa-si indeplineasca dorintele lor, adica demonii si celelalte duhuri ale raului cazute din randul ingerilor, sunt cu totul raufacatoare pentru oameni prin aceea ca nu sovaie sa faca raul odata ce l-au inceput; sufletul lor, dezlegat de substanta materiei, este pe cat de iute la planuri, pe atat de primejdios la infaptuiri si, fiindca le este foarte usor sa faca fara zabava ce au vrut, neintervenind nici un moment de razgandire mantuitoare, raul pus la cale se infaptuieste nemijlocit.
XIV
Substanta lor spirituala, nefiind legata de nici o materie a trupului, n-are nici o scuza pentru reaua vointa si nu merita nici o iertare pentru faptele lor condamnabile, fiindca nu sunt impinsi ca noi de imboldul carnii sa pacatuiasca, ci sunt aprinsi numai de patima relei vointe. De aceea pacatul le este fara iertare, iar boala fara leac. Caci precum s-au prabusit fara sa fie atrasi de materia pamantului, la fel nu pot dobandi ingaduinta sau motiv de cainta. Din aceste lucruri retinem ca pentru noi nu este vatamatoare aceasta lupta dintre trup si spirit, care se da in noi, ci ne aduce chiar mult folos.
XV
Mai intai, pentru ca ne da pe fata trandavia si nepasarea. Ca un pedagog foarte atent, neingaduindu-ne sa ne abatem de la linia datoriei si a disciplinei, daca intelepciunea noastra a depasit masura seriozitatii cuvenite, pe data ne pune in miscare si, trezindu-ne cu biciul aţâţărilor, ne recheama la starea necesara. In al doilea rand, fata de castitatea si nevinovatia noastra intreaga, cand prin harul Domnului, ne-am vazut atat de nepatati de tina rea din nastere, incat credeam ca mai departe nu trebuie sa fim nelinistiti nici macar de o simpla miscare a trupului, ca si cand nu i-am mai purta stricaciunea, ceea ce ne inalta in adancul constiintei noastre, ne face sa fim mandri. Si atunci intervine lupta dinauntrul nostru, care ne umileste, aducandu-ne aminte cu imboldirile sale ca suntem oameni si, potolind in noi valurile care ne framanta, ne aduce linistea cuvenita.
Iar cand ne lasam dusi de pacate mai rele si mai primejdioase si nu le simtim usor primejdia, prin aceasta constiinta nostra se umileste si are remuscari, amintindu-si de patimile pe care nu le-a luat in seama si intelegand ca au intinat-o pornirile naturale pe care nu le cunostea, fiindca era patata de greseli duhovnicesti. Cautand neincetat sa-si indrepte nesocotinta de mai inainte, trage concluzia ca nici nu trebuie sa se increada in foloasele curatiei din trecut, caci a pierdut-o indepartandu-se de Domnul, si nici nu poate fi dobandit darul acestei curatii altfel decat prin harul lui Dumnezeu. Astfel de incercari ne invata sa dorim neincetat a obtine si virtutea smereniei, daca suntem doritori sa avem inima intotdeauna fara vreo vina.
Ca mandria pentru acesta curatie va fi mai primejdioasa decat toate nelegiurile si blestematiile si ca din cauza ei nu vom dobandi nici un folos, oricat ne-ar fi de intreaga nevinovatia, stau marturie acele puteri demonice pe care le-am amintit mai inainte. Desi se crede ca ele n-au nici o ispita a carnii, totusi din cauza trufiei au cazut din acea stare sublima si cereasca si s-au prabusit pe veci. In stare calduta am fi departe de orice lecuire, fiindca n-am avea pentru nepasarea noastra nici un aratator care sa stea in corpul nostru sau in propria constiinta. Nu numai ca n-am dori sa ajungem pe culmile desavarsirii, dar nici macar n-am respecta cu strictete simplitatea si stapanirea de sine, daca nu ne-am smeri si nu ne-ar cobora aceasta ispita a carnii, facandu-ne plini de grija si atentie in ceea ce priveste curatirea pacatelor sufletesti.
XVII
Cei ce sunt fameni in trup, de aceea au ei adesea aceasta stare calduta a sufletului, fiindca ei socotesc ca, daca sunt dezlegati de trebuinta sufletului, n-au nevoie nici de truda stapanirii corporale si nici de biciuiea pornirilor inimii. Socotindu-se astfel in siguranta, nu se grabesc niciodata sa caute sau sa posede desavarsirea inimii si, cu atat mai putin, curatirea de pacate sufletesti. Aceasta stare, care se departeaza de insusirea trupului, devine fireasca, fiind fara indoiala destul de rea si, din pricina celui ce trece de la rece la caldut, glasul Domnului o osandeste.
XVIII
Ghermanus: Folosul luptei care se da intre trup si duh l-am inteles limpede, fiindca ne-a fost prezentat in asa fel, incat s-ar putea spune ca-l pipaim cu mainile noastre. Si de aceea dorim sa aflam, tot la fel: ce diferenta este intre omul trupesc si cel firesc si in ce chip cel firesc poate fi mai rau decat cel trupesc?
XIX
Daniel: Dupa definitia Scripturii, exista trei stari ale sufletului: prima trupeasca, a doua fireasca, a treia duhovniceasca, si ele sunt aratate si de Apostol. Despre cele trupesti spune: “Lapte v-am dat sa beti, nu bucate, fiindca nu puteti inca. Si inca nici acum nu puteti, fiindca sunteti trupesti” [I Cor. 3, 2]. Si iarasi: “Acolo unde este intre voi pizma si neintelegere, oare nu sunteti trupesti?” [I Cor. 3, 3]. Despre starea fireasca se aminteste astfel: “Omul cel firesc nu primeste cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu: caci nebunie sunt pentru el” [I Cor. 2, 14]. Iar despre cea duhovniceasta: “Cel duhovnicesc cerceteaza toate, dar el nu este judecat de nimeni” [I Cor. 2, 15]. Si iarasi: “Voi, care sunteti duhovnicesti, indreptati-i pe unii ca acestoia cu duhul blandetii” [Gal. 6, 1].
Astfel tebuie sa ne grabim ca, atunci cand prin renuntare am incetat a fi trupesti, adica atunci cand am inceput sa ne despartim de traiul celor lumesti, sa incetam cu tina cea vazuta a trupului. Sa ne silim din toate puterile sa capatam deindata starea cea duhovniceasca, pentru ca nu cumva, mangaindu-ne ca dupa omul din afara parem a fi renuntat la aceasta lume si a fi parasit atingerea cu desfranarile trupului, ca si cum prin aceasta am fi ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii, sa devenim mai delasatori in ceea ce priveste curatirea de patimi si, aflati intre cele doua stari, sa nu putem merge pe calea cea duhovniceasca. Sa nu socotim ca ne este indeajuns pentru desavarsire daca parem pe dinafara despartiti de traiul si de placerile lumii acesteia, sau daca suntem in afara de stricaciune si de amestecul cel trupesc, penru ca astfel de socoteala ne asaza in acea stare calduta, care este cea mai rea, avand a fi varsati din gura Domnului, Care zice in cugetarea cunoscuta de noi: “O, de ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea” [Apoc. 3, 15-16].
Nu pe nedrept spune Domnul ca aceia pe care i-a primit in intimitatea dragostei Sale, daca au devenit in chip vatamator caldicei, va trebui sa-i verse inapoi cu greata. Desi ar fi putut sa fie un fel de hrana mantuitoare, a vrut mai degraba sa fie indepartati dinlauntrul Lui, devenind mai rai decat mancarurile care n-au intrat niciodata in gura Domnului, mai ales ca si noi, oamenii, respingem cu scarba ceea ce ne face greata. Ceea ce este rece, primit in gura nostra devine cald si se ia cu placere si folos. Iar ce s-a aruncat din pricina starii caldute nu numai ca nu mai este dus la gura, dar nici macar nu poate fi privit fara mare dezgust.
Asadar, pe buna dreptate se spune ca este mai rea starea calduta, fiindca mai usor ajunge la mantuire si pe culmile desavarsirii cel trupesc, adica din lumea aceasta si din vremea aceasta, decat cel ce marturisindu-se monah, dar fara sa mearga pe calea desavarsirii potrivit invataturilor, s-a departat de acea flacara a focului duhovnicesc. Cel ce se simte umilit de viciile trupesti si patat de atingerea carnii se va grabi spre izvorul adevaratei curatiri si spre culmea desavarsirii. El va zbura mai usor spre desavarsire, ingrozit de acea stare foarte rece a necredintei si aprins de flacara duhului.
Iar cel ce, precum am spus, incepe cu o stare calduta, abuzand de numele de monah, si nu ia prin umilinta si zel calea acestei devotiuni, de indata ce s-a molipsit de aceasta groaznica boala si s-a lasat in voia ei, nu va mai putea gusta mai tarziu desavarsirea nici prin sine insusi, si nici prin sfaturile altuia. Caci spune in inima sa, dupa cuvantul Domnului: “Fiindca bogat sunt si am de toate si nu-mi lipseste nimic” [Apoc. 3, 17].
Dar lui i se vor potrivi urmatoarele cuvinte: “Tu esti misel si ticalos si sarac si orb si gol” [Apoc. 3, 17]. Prin aceasta el a devenit mai rau decat cel din acest veac, fiindca nu-si da seama ca e misel si orb si gol, si ca, trebuind a fi indreptat, are nevoie de sfaturile si de invatatura cuiva. El refuza indemnurile cuvantului mantuitor, neintelegand ca prin insusi numele de monah scade si se injoseste in ochii tuturora, care-l cred sfant si vrednic de respect ca slujitor al Domnului; de aceea pentru el judecata si pedeapsa viitoare vor fi aspre.
Dar de ce sa staruim mai mult decat trebuie asupra unor lucruri pe care le cunoastem din viata de toate zilele? Am vazut adesea oameni ajungand la caldura duhovnicesca din reci si trupesti cum erau, adica din pagani si oaneni ai acestui veac, dar din calduti si firesti nu am vazut. Profetul ne spune ca pe acestia atat de mult ii dispretuieste Domnul, incat porunceste barbatilor duhovnicesti si invatati sa nu le mai dea sfaturi si invataturi, sa nu mai arunce samanta cuvantului mantuitor pe un pamant sterp si neroditor si plin de maracini otravitori, ci, dispretuindu-l pe acesta, sa cultive mai degraba acel pamant nou, adica sa raspandeasca toata invatatura printre pagani si necredinciosi, cu toata staruinta cuvantului mantuitor, precum citim: “Aceasta zice Domnul oamenilor lui Iuda si locuitorilor Ierusalimului: arati-va ogoare noi si nu mai semanati prin spini” [Ier. 4, 3].
XX
In sfarsit, lucru rusinos de spus, vedem ca in asa fel au renuntat cei mai multi la cele lumesti, incat dovedesc ca nu si-au schimbat nimic din pacatele si naravurile de mai inainte, in afara doar de situatia sociala si de imbracaminte. Caci doresc sa dobandeasca bunuri materiale pe care inainte nu le-au avut si nu renunta la cele pe care erau stapani ba, ceea ce este mai trist, doresc sa si le inmulteasca, sub motiv ca se condidera datori sa-si mentina fie slujitorii, fie fratii, sau si le pastreaza pentru a forma obsti carora sa le fie stareti.
Acestia, daca ar cauta intra-adevar calea desavarsirii, s-ar stradui cu toata puterea sa se indeparteze nu numai de averi, ci si de patimile de altadata si de toate preocuparile lumesti, sa se puna singuri si fara nimic altceva sub porunca celor mai batrani si sa nu mai poarte grija nici de altii, nici de ei insisi. Dar se intampla tocmai impotriva, ca se grabesc nu sa se supuna celor mai in varsta, ci sa fie ei in fruntea celorlalti frati. Plini de trufie, doresc sa invete pe altii, nu sa se invete pe ei insisi, si nu fac nimic din ceea ce cer altora. Cu ei trebuie sa se indeplinesca porunca Mantuitorului: “orbi, ajunsi conducatorii orbilor, cad cu totii in prapastie” [Matei 15, 14].
Acest gen de trufie, desi e unul singur, are totusi doua feţe: una care imita cu statornicie seriozitatea si gravitatea, iar alta care, cu o neinfranata libertate, se risipeste in rasete prostesti si caraghioase. Cea dintai se bucura sa fie tacuta, celei de a doua nu-i place vorba putina si nu se sfieste sa spuna lucruri chiar nelalocul lor, sub motivul ca nu vrea sa fie socotita mai prejos sau mai fara invatatura decat ceilalti. Una doreste slujba de cleric pentru inaltare, cealalta o dispretuieste, socotind-o nevrednica si nepotrivita cu demnitatile de viata si de familie de mai inainte. Cercetarea fiecareia poate cantari si aprecia care dintre acestea trebuie socotita mai primejdioasa.
Este unul si acelasi felul nesupunerii cand, pentru a nu intrerupe o lucrare, sau din trandavie, calci porunca superiorului, dupa cum este la fel de condamnabil ca, fie prin somn, fie prin veghe, sa nu te supui regulilor manastirii. Este acelasi lucru daca treci peste porunca staretului pentru ca sa citesti, sau pentru ca sa dormi, si trufia este aceeasi daca-ti neglijezi fortele pentru ajunare sau pentru mancare. Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios[1].
XXI
Este cu adevarat vrednic de ras faptul ca unii, dupa inflacararea primei renuntari, prin care, parasindu-si functia si avutul, sau gradul militar al lumii acesteia, au venit din propriul imbold in manastire, iar dupa aceea ii vedem ca le doresc si mai mult, daca nu le sunt permise, neputandu-se obisnui fara ele, ca sunt robiti de cele pe care le mai au, oricat de mici si de fara de pret, si se ingrijesc mai mult de ele decat se ingrijeau de toate celelalte bunuri pe carele-au parasit. De buna seama ca nu le este de mare folos ca au putut dispretui averi mari, daca dragostea pentru ele si-au mutat-o catre aceste lucruri marunte si neinsemnate pe care le au cu ei.
Ei dovedesc ca pacatul lacomiei si al zgarceniei, pe care nu-l mai pot avea pentru bunuri de pret, daca-l mentin pentru niste lucruri marunte, nu l-au parasit, ci-l pastreaza cum l-au avut inainte. Caci isi mentin slabiciunile de altadata daca arata atata dragoste si grija pentru o rogojina, un cosulet, un saculet, o carte sau alte lucruri ieftine ca acestea. Ba, mai mult, le pazesc si le apara cu indarjire, fara sa le fie rusine si, ceea ce pare mai grav, sa se certe cu fratii pentru ele.
Suferind de boala lacomiei de odinioara, nu sunt multumiti ca au cele pe care folosul sau trebuinta trupului il obliga pe monah sa le aiba potrivit numarului si masurii comune. Ei dovedesc si prin aceasta avaritia inimii lor, dorind sa aiba, mai multe decat ceilalti, lucrurile de care trebuie sa se foloseasca. Depasind masura in grija si atentia cu care le pazesc, ei le apara de atingerea altora pe cele pe care trebuie sa le aiba in comun cu fratii.
Este ca si cum numai deosebirea metalelor, si nu insasi patima lacomiei ar fi vatamatoare, si ca si cum n-ar fi permis sa te superi pentru lucruri mari, dar pentru cele mici n-ar fi nici o vina sa faci aceasta. Totusi, de aceea am aruncat materiile mai pretioase, ca sa invatam sa le dispretuim mai usor pe cele mai simple. Nu este nici o deosebire daca cineva arata lacomie pentru cele marete si scumpe sau pentru niste lucruri ieftine, si trebuie judecat cu mai mare asprime tocmai pentru aceea ca se simte atat de legat de cele mici cel ce le-a dispretuit pe cele mari. O astfel de renuntare nu dobandeste desavarsirea inimii, fiindca a primit situatia materiala a celui sarac, dar n-a parasit lacomia celui bogat“.
_______________________________________________
[1] Sfantul Casian nu admite legaturile calugarilor cu cei care, fie rude sau nu, fie un chinovit in aceeasi chilie, le slujeau, procurandu-le cele necesare din satul invecinat. Cu aceasta, monahii reveneau la starea dinainte de intrarea in monahism, cand cautau inmultirea bunurilor nu pentru ajutorarea din mila acelor bolnavi, ci pentru o viata usoara si inbelsugata, la care, chipurile, renuntasera. La aceasta se mai adauga grija de bunuri personale, de care se lepadasera, o data cu intrarea in manastire – bunuri pe care Sf. Casian le dispretuia……
(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

Niciun comentariu: