Multa vorbire sau poliloghia.

Un prim pericol al acestora este multa vorbire sau poliloghia. Pe aceasta, Sfântul Ioan Scărarul o numeşte “catedra slavei deşarte”şi o consideră “semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea somnului, împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii”.
Cauzele acestei vorbiri sunt, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, reaua obişnuinţă sau deprinderea omului cu ea, lăcomia pântecelui şi, mai ales la cei ce se nevoiesc, slava deşartă. Ea rodeşte lenea şi prostia pentru că între ceea ce spunem şi ceea ce făptuim există un mare decalaj, al faptelor sensibile, văzute, şi dacă vrem să scăpăm de el trebuie mai întâi să ne înfrânăm pântecele, închizându-ne astfel şi limba şi multa ei vorbire în tăcere. Alteori, întâlnirile şi discuţiile acestea trebuie evitate pentru că ne pot pune în prezenţa unor oameni înclinaţi spre bârfă şi minciună. În acest sens, Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne spun că atunci când cineva începe să bârfească să-i tăiem cuvântul său neziditor şi osânditor şi să conducem discuţia într-o direcţie duhovnicească, folositoare sufletului şi vieţii noastre. Cel ce ascultă cu plăcere bârfele, săvârşeşte acelaşi păcat ca şi cel care le provoacă sau le întreţine şi de aceea cade sub aceeaşi osândă cu bârfitorul. Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că în ziua în care am deschis gura şi am clevetit, am bârfit sau am vorbit împotriva cuiva, să ne socotim morţi în faţa lui Dumnezeu, iar toate ostenelile noastre, zidite cu greu, risipite. Ori de câte ori auzim bârfe sau clevetiri despre aproapele noastru, să ne arătam trişti şi nereceptivi la o astfel de convorbire, iar dacă cei ce o provoacă şi o întreţin nu renunţă, să părăsim un astfel de mediu şi atmosferă. Remediul împotriva bârfei şi a clevetirii vieţii, faptelor şi cuvintelor semenilor noştri, ca şi împotriva bârfelor la adresa noastră nu este altul decât rugăciunea curată de îndreptare şi dragostea faţă de cei în cauză. Numai rugăciunea iubitoare faţă de semenii noştri are puterea de a acoperi toate lipsurile, acolo unde ele există. Dragostea creştină este o forţă în plan spiritual, ea realizând unitatea de gândire şi faptă a credincioşilor. Adeseori, clevetitorul îşi clădeşte şi argumentează opinia sa cu ajutorul minciunii, a cărei pricină, potrivit Sfântului Ioan Scărarul este vorba multă, gluma prostească şi făţărnicia. Alături de bârfirea sau clevetirea aproapelui nostru, minciuna nu face altceva decât să tăgăduiască prezenţa lui Dumnezeu. Mincinosul are o cutezanţă şi o îndrăzneală de a construi şi împleti minciunile în argumentarea părerii sale pătimaşe şi crede că nimic şi nimeni nu îl poate descoperi. Însă cel ce are frica lui Dumnezeu sădită în conştiinţa sa, glasul divin în om, e străin de minciună, avându-şi conştiinţa judecător drept şi corect. Atitudinea de presupusă superioritate a noastră faţă de ceilalţi se dovedeşte prin judecarea şi mustrarea lor, care de fapt, fiind expresii ale slavei deşarte şi mândriei, trădează, un accentuat complex de inferioritate mascată. Părinţii spirituali ai Filocaliei ne învaţă că judecarea altora şi vorbirea lor de rău este un lucru pierzător. Cel care judecă pe semenul său se autoidolatrizează, luând, în închipuirea sa, locul lui Dumnezeu, Dreptul Judecător. Dimpotrivă, omul duhovnicesc acoperă lipsurile şi scăderile pe care le constată la alţii, cu dragoste şi smerită cugetare, considerând că păcatele sale sunt mult mai multe şi mai mari şi că trebuie să-l preocupe în mod deosebit curăţirea sa, asceza sa. Nu judecarea aproapelui, ci propria noastră judecată trebuie să ne preocupe în plan moral, spiritual. A judeca pe aproapele, consideră Sfinţii Părinţi, înseamnă a uzurpa însuşirile şi atributele lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte cu adevărat valoarea eforturilor, a faptelor bune sau rele ale noastre şi Care are dreptul de a lansa o judecată de valoare asupra faptelor lor, de a lua hotărârea de a le răsplăti sau pedepsi. Cel care judecă pe aproapele se aşează în locul lui Dumnezeu, în calitate de judecător şi răsplătitor sau pedepsitor al faptelor omeneşti. Însă, numai Dumnezeu are dreptul de a judeca. Cel care judecă pe aproapele său şi-l vorbeşte de rău, îşi însuşeşte un drept al lui Dumnezeu şi puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără a fi. Vrea să ia locul Lui, fără a avea dreptul şi fără a o putea face, fără a încerca să dobândească măcar asemănarea cu El. În plus, cel care judecă semenul său trebuie să se aştepte la o judecată mult mai aspră a lui Dumnezeu cu privire la el, ca unul care în locul dragostei a aşezat – judecata, în locul milei – osânda. Preocuparea esenţială trebuie să se îndrepte spre pe noi înşine, pentru realizarea unei tot mai accentuate curăţiri de păcate şi patimi a noastră. Atunci când dorim îndreptarea aproapelui, calea de urmat nu este judecata, bârfirea, clevetirea, ci sfatul, ajutorul, dragostea şi mila, asemenea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de lume. Nu vederea păcatelor altora contribuie la progresul noastru duhovnicesc şi în definitiv la dobândirea mântuirii, a desăvârşirii, ci preocuparea insistentă faţă de purificarea, faţă de curăţirea noastră de tot ceea ce este păcătos şi pătimaş, inclusiv în relaţiile noastre cu semenii noştri, cu aproapele. Judecarea semenului, nu numai că nu îi ajută duhovniceşte, dar reuşeşte să ne pericliteze şi nouă liniştea, pacea, dragostea şi mântuirea. De aceea, adevărata cale de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti a semenilor noştri nu este clevetirea, judecata, minciuna sau mustrarea, ci dragostea jertfitoare, după modelul iubirii divine, cu care a iubit Mântuitorul pe toţi oamenii, aducându-Se jertfă tuturor pentru toate. Pentru acest motiv, ca o regulă de bun simţ duhovnicesc, Cuviosul Isaia Pusnicul ne recomandă: “Să nu râzi de cineva, de-l vezi greşind. Să nu osândeşti pe omul pătimaş asemenea ţie, când lunecă, nici să-l dispreţuieşti bătându-ţi joc de el şi spunând fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci dacă tu, care ai cunoştinţă şi eşti priceput, râzi de cel simplu şi îl osândeşti, vei fi şi tu vorbit de rău şi osândit nu numai de cei înţelepţi şi cărturari, ci şi de de cei simpli şi de femei şi de copii…”. În astfel de momente, trebuie să ne gândim la dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, Care este îndelung iertător şi răbdător, întârziind ca mânia Sa să se reverse asupra noastră şi care aşteaptă întoarcerea noastră cu pocăinţă spre adevărata existenţă fericită – cea duhovnicească. Un părinte duhovnicesc, chiar şi atunci când trebuie să mustre, nu o face imediat, cu mânie şi tulburare, ci în linişte, cu blândeţe şi smerenie, ca un tată iubitor preocupat real de educaţia fiilor săi şi dornic să-i conducă spre mântuire.

Sursa