joi, 3 mai 2012

Sfântul Ioan Gură de Aur- Despre dragoste și prietenie [II]




Foto: Cristina Nichitus Roncea

Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare prici¬nuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se întraripează ; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie şi al aceluia.
Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru priete¬nul său, îi ruga ca mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el.
Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s’o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru priete¬nii lui.
Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arză¬toare, încât să nu ni se pară ca prietenul ni-i dator, ci că noi îi sântem dator lui chiar când el ni-i dator nouă.
Cel care iubeste nu vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte.
Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prie¬tenul săi dator decât să datoreze el aceluia.
Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevă¬rat prietenului sau şi nu în aparenţa ; vrea să facă ei început binefacerii şi nu vrea sa fie în¬cepătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la priete¬nii obişnuiţi, cei cari iau parte la mesele noas¬tre şi ne sânt prieteni numai cu numele ! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.
Prietenul este mai plăcut decât viata acea¬sta pământească.
Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască.
Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina.
Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât sa fim lipsiţi de prieteni.
Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăeisc în întunerec; dar cei cari au mulţi prieteni nu vor avea niciodată vreo supărare.
Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufle¬teşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vinde¬ca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !
Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.
Cel care se împrietene¬şte cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten cu imparatul.
Este cu mult mai buna ura ce o suferim din partea oamenilor pentru Hristos, decât dragostea ce ne-o arata ei pentru Hristos.
Şi pe bună dreptate, căci atunci când sântem iubiţi din pricina lui Dumneze noi sântem datori lui Dumnezeu cu cinstea ni se dă ; dar când sântem urîţi pentru numele lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne este dator nouă cu cinste.
Aşa dar toţi cei cari nu dispre¬ţuim pentru Hristos avuţiile, dar mai bine spus nu pentru Hristos, ci pentru binele nostru, să ne cutremurăm când ne gândim la dragostea lui Pavel pentru Hristos.
Pavel nu iubea pe Hristos din pricina faptelor lui Hristos, ci iubea faptele lui din pricina lui Hristos; numai de un singur lucru se temea: să nu cada din dragostea către Hristos.
Se temea mai mult de aceasta de¬cât de gheenă, după cum rămânerea în dragos¬tea către Hristos era pentru Pavel mai dorită de¬cât împărăţia cerurilor.
Aşa dar când Pavel pentru dragostea către Dumnezeu acceptă să cadă şi în gheenă şi să cadă şi din împărăţia cerurilor, dacă i-ar fi propus cineva pe acestea, două, iar noi nu dispreţuim nici viaţa pre¬zenţă, sântem oare vrednici să ne atingem de încălţămintea lui, odată ce sântem atât de de¬parte de măreţia sa ? Pentru aceasta şi Hristos spunea ; „Cel care-şi va pierde sufletul pentru mine il va afla” (Matei, XVI, 26) şi : „Cel ca¬re mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei, X, 32). Măreaţă este îndepli¬nirea unei asemenea fapte şi depăşeşte aproape firea omenească.
Iar pe aceasta o cunosc bine cei învredniciţi de cununile muceniciei. Nici un cuvânt omenesc nu va putea să o descrie. Să¬vârşirea ei este fapta unui suflet curajos şi este peste măsură de minunată. Cu toate acestea, Pavel a spus că o asemenea faptă minunată fără dragoste nu foloseşte la nimic, chiar dacă ar fi unită cu sărăcia.
Voi încerca să arăt pentru ce Pavel a vorbit aşa. Dar mai întâi să cercetăm cum poate să nu aibă dragoste cel care-şi împarte averile sale. Cel care este gata să-şi dea trupul să-l ardă şi probabil şi cel care are harurile profeţiei şi ale vorbirii în limbi, este cu putinţă să nu iu¬bească, dar cum este cu putinţă să nu iubească cel care, nu numai că-şi dă averile sale dar le şi împarte ? Ce putem dar spune ?
Sau că a presupus ca existent ceea ce nu exista, lucru pe care Pavel obişnuieşte să-l facă când vrea să înfăţişeze ceva în chip iperbolic. Spre exemplu, scriind Galatenilor zice : „Dacă noi sau înger din cer v’ar binevesti altceva decât cee ace aţi primit, anatema să fie!” (I, 8). S’a exprimat aşa cu toate că nici el şi nici un înger n’avea să facă aceasta, ci, ca să exage¬reze oarecum lucrurile, a afirmat ceva care n’are să se întâmple de loc în viitor.
Un alt exemplu din Epistola către Romani, unde spu¬ne : „Nici îngerii, nici înceatoriile, nici pute¬rile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (VIII, 38—39). Pavel n’a vrut să spună prin aceste cuvinte că îngerii aveau să facă aceasta, ci si aici presupune ceea ce nu poate să fie ca ceva existent. Tot astfel şi în cuvintele : „Nici o altă făptură oarecare” (VIII, 39), cu toate că nu mai există o altă făptură, odată ce a cuprins prin cuvintele „cele de sus şi cele de jos” toate făpturile.
Si în aceste cu¬vinte presupune ceea ce nu există, ca să arate cât de mare este dragostea lui pentru Hristos. Acelaşi lucru îl face şi când spune că „Chiar dacă cineva ar da totul, dar dragoste nu are, nimic nu foloseşte” (I Corinteni, XIII, 3).
Prin aceste cuvinte Pavel a putut să spună ceea ce am susţinut mai sus sau vrea sa urnească strâns pe cei cari dau cu cei cari pri¬mesc şi să nu dea fără să însoţească datul de o mişcare sufletească, ci sa aibă milă, să se plece, să se îndure si să sufere împreună cu cei ce sânt în nevoi.
Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat poruncă să facem milostenie.
Dumnezeu putea negreşit să hrănească pe saraci si fara ajutorul nostru, dar a poruncit ca noi sa-l hranim, ca sa ne unească prin legătura dragostei si sa ne încălzim unii pe altii.
De aceea şi în altă parte spune : „Este mai bun un cuvânt bun decât datul” (Inţelepciunea lui Sirah, XVIII, 16); şi : Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună?” (Ibidem, 17). Apoi în¬suşi spune : „Milă doresc şi nu jertfă” (Osea, VI, 6).
Prin urmare Dumnezeu a legiuit aceas¬ta pentru că este firesc ca cei cari sânt în neca¬zuri să iubească pe cei cari le fac bine şi să fie mai apropiaţi de binefăcătorii lor, dând naştere astfel legăturii dragostei.
Şi ca să cunoaşteţi cât de mare este dragos¬tea să o descriem prin cuvânt, odată ce nu o vedem apărând în viaţă şi să ne gândim cât bine nu s’ar face pe pământ dacă dragostea s’ar revărsa din belşug pretutindenea. Dacă ar fi dragoste n’ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de condamnări si de nimic altceva de felul acestora.
Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, n’ar mai fi nedreptăţit nimeni, s’ar indepărta şi uciderile şi luptele şi războaiele şi revoluţiile şi răpirile şi toate relele ; nu i s’ar mai cunoaşte nici numele păcatului. Minu¬nile n’ar fi în stare să săvârşească acest lucru, ci ar îngâmfa şi ar sădi în sufletul celor cari nu sânt destul de atenţi asupra lor dorinţa spre slavă deşartă.
Faptul minunat al dragostei este următorul: pe când toate celelalte fapte bune sânt însoţite de păcate — spre exemplu : să¬racul este adeseori semeţ, cel care are darul vorbirii boleşte de dorinţa de a fi slăvit; cel smerit de multe ori în conştiinţa sa este un în¬gâmfat — dragostea este lipsită de toată acea¬stă întinăciune.
In adevar nimeni nu poate să se poarte vreodată cu trufie faţa de cel pe care-l iubeşte.
Un astfel de om va locui pe pamânt ca în cer, se va bucura pretutindeni de linişte şi-şi va împleti nenumărate cununi.
Un astfel de om îşi va păstra sufletul nepătat de invidie, de mânie, de răutate, de îngâmfare, de slava deşartă, de pofte urîte, de dragoste ne¬îngăduită şi de orice boală sufletească.
Şi du¬pă cum altcineva nu poate din pricina dragostei să-i facă rău, tot astfel nici el celor din jurul său.
Un om ca acesta cand merge pe pamant va fi însoţit de_Arlianghelul Gavriil.
Aşa este un om care iubeşte. Cel care face minuni, însă, şi cel care are o cunoştinţă desăvârşită, dacă nu are dragoste nu va folosi mult, chiar dacă ar învia nenumăraţi morţi, deoarece este des¬părţit de toţi ceilalţi şi nu sufere ca să se amestece cu niciunul din oameni.
Pentru aceasta şi Hristos a lăsat ca semn al dragostei adevă¬rate iubirea de aproapele. „Dacă mă iubeşti, Petre, zice Domnul, mai mult decât aceştia, paşte oile mele!” (Ioan, XXI, 17). Ai văzut că , şi aici Hristos a lăsat să se înţeleagă că dragostea este superioară muceniciei?
Să vă dau un exemplu : Dacă cineva ar avea un copil iu¬bit, încât şi-ar da pentru el şi sufletul său ; apoi dacă cineva care iubeşte pe tatăl n’ar da nici o atenţie copilului, n’ar mânia oare mult pe tatăl şi nu s’ar simţi jignit în dragostea ce i-o arată din pricina dispreţului faţa de copil? Dacă aşa stau lucrurile când este vorba de tată şi de copil, cu cât mai mult când e vorba de Dumnezeu şi de oameni, deoarece Dumnezeu îşi iubeşte mai mult fii săi decât orice tată.
Din această pricină după ce a spus : „Cea dintâi şi cea mai mare poruncă este să iubeşti pe Dom¬nul Dumnezeul tău”, a adăugat: iar a doua” şi n’a tăcut, ci a adăugat una asemenea ei: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, XXII, 37—38).
Observă că Domnul cere ca dragostea de aproapele să fie aproape tot atât de puternică ca şi dragostea de Dum¬nezeu. Despre dragostea de Dumnezeu zice : „Din toata inima ta”; iar despre dragostea de aproapele spune : „Ca pe tine însuţi”, ceea ce este egal cu „din toata inima ta”.
Dacă s’ar păzi cu cea mai mare grijă această dragoste nu s’ar mai fi cunoscut pe lume cuvintele : rob, liber, conducător, supus, bogat, sărac, mic, mare, diavol.
Diavolul n’ar avea nici o putere asupra oamenilor daca ar exista dragostea. Iarba ar suporta mai uşor năvala focului decât dia¬volul flacăra dragostei.
Dragostea este mai trainică decât zidul, mai tare decât oţelul. Chiar dacă mi-ai cita un material mai tare decât oţelul, totuşi tăria dragostei îi este superioară. Nici sărăcia, nici bogăţia nu biruieşte dragostea.
Mai bine spus însă, dacă ar fi dragoste n’ar mai fi nici sărăcie şi nici bogăţie nemăsurată. Din amândouă ar fi numai cât este bine şi cât trebuie : din bogăţie am căuta să avem atât cât ne este de ajuns pentru trai, iar din sărăcie am avea parte de lipsa de griji ; în chipul acesta n’am mai îndura nici grijile bogăţiei şi nici ne¬voile sărăciei.
Dar pentru ce vorbesc de câştigul care re¬zultă din dragoste ?
Gândeşte-te ce mare lucru este a iubi pentru a iubi, ce mare bucurie aduce, câtă mulţumire dă sufletului! Şi aceasta este mai cu seamă extraordinar. Toate cele¬lalte feluri de virtuţi sânt însoţite de durere, cum sânt: postul, înfrânarea, privegherea.
Dra¬gostea, însă, pe lângă folos procură şi multă plăcere şi nu are nici o suferinţă.
Dragostea es¬te ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în su¬fletul celui care iubeşte.
Chiar dacă cineva este rob, robia i se va: părea mai plăcută decât li¬bertatea.
Dragostea schimbă firea lucrurilor şi preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea; e mai duioasă decât o mamă şi mai bo¬gată ca o regină: pe cele anevoioase le face uşoare şi lesnicioase. Prin dragoste virtutea ni se pare uşoară iar viciul cu totul amar.
Nu nu¬mai atât! Cheltuielile par că sânt dureroase, dragostea însă le face plăcute. A lua bunurile altora pare ceva plăcut ; dragostea nu îngăduie, însă, ca aceasta să se arate ca ceva plă¬cut, ci pregăteşte sufletul să fugă de o aseme¬nea faptă ca de ceva cu neputinţă de suferit.
Şi iarăşi : bârfeala pare tuturor oamenilor ca ce¬va care face multă plăcere ; dragostea însă ho¬tărăşte că o asemenea faptă este amară, iar vor¬birea de bine dulce. In adevăr nimic nu ne pro¬duce atâta plăcere ca atunci când prietenul nostru este lăudat. Şi iarăşi : mânia are în sine oarecare plăcere ; în dragoste, însă, nu este nici urmă de mânie, căci dragostea taie toţi nervii mâniei.
Chiar dacă cel iubit va supăra pe cel care-l iubeste, acesta nu va arata nici o urma de manie, ci din contra va varsa lacrimi pentru el, îl va mângâia i se va ruga pentru el.
Atât de mult este depărtată de el mânia ! Dacă vede pe cineva că pacătuieşte, el jeleşte şi simte durere; dar chiar această durere îi produce plăcere. Lacrimile şi supărările prove¬nite din dragoste sânt mai plăcute decât râsul şi voioşia. Nu simt atâta desfătare cei cari râd, câtă desfătare simt, cei cari plâng pentru prie¬teni.
Poate că cineva îmi va spune : dar şi dra¬gostea trupească este însoţită de plăcere ! Nici¬odată, omule ! Nimic nu curaţeşte o astfel de dragoste ca dragostea adevărata. Sa nu-mi vorbeşti de dragostea publică şi bulevardieră, care este mai degrabă boală decât dragoste ! Ci vorbeşte-mi de dragostea pe care a căutat-o Pavel, care urmăreşte folosul celor iubiţi.
Vei vedea atunci că cei cari au o astfel de dragoste sânt mai iubitori decât părinţii. Si după cum cei cari iubesc banii, nu voiesc cu nici un chip să cheltuiască bani, ci le place mai mult sa trăiască în lipsă decât sa vadă banii împutinandu-se ; tot astfel cel care iubeşte pe cineva, ar prefera să sufere nenumărate necazuri decât să vadă pe prietenul sau iubit vătămat.
— Dar dacă ne sânt duşmani, mă va întreba cineva, sau păgâni, nu trebuie să-i urîm ?
— Trebuie să-i urîm, dar nu pe ei, ci învăţă¬tura lor ! Nu trebuie să ‘urîm omul, ci fapta lui cea rea, învăţătura lui greşită. Omul este opera lui Dumnezeu : rătăcirea, însă, este opera dia¬volului. Dacă trebuie să urîm pe duşmanii lui Dumnezeu, atunci trebue să urîm nu numai pe necredincioşi, ci si pe păcătoşii. Făcând aşa însă, vom îi mai răi decât fiarele, vom distru¬ge totul şi vom ajunge tot atât de îngâmfaţi ca şi fariseul din Evanghelie. Pavel nu ne-a po¬runcit asta. Ce însă? „Sfătuiţi pe cei cari nu trăiesc in orânduială, mângâiaţi pe cei slabi de îngeri, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi indelung răbdători fată de toţi” (I Tesaloniceni, V. 14). Ce vrea să spună apoi prin cuvintele : „Dacă nu ascultă cineva cuvântul nostru prin epistola, pe acesta sa-l însemnaţi şi să nu aveţi ames¬tec cu el?” (II Tesaloniceni, III, 14).
Aceste cu¬vinte le-a rostit mai cu seamă despre fraţi; cu toate acestea nu le-a spus fără cruţare, ci cu multă blândeţe. Să nu desparţi cuvintele de mai sus ale lui Pavel de cele ce urmează, ci adaugă-le lor. Căci după ce a spus : „Nu vă ames¬tecaţi cu el”, a adăugat : „Nu-l socotiţi ca vrajmas ci sfătuiti-l ca pe un frate” (Ibidem, 1.5).
Ai văzut că a poruncit să urîm fapta rea şi nu pe om ? Opera diavolului este că noi ne îndepartăm unii pe alţii. Diavolul s’a silit mult ca sa nimicească dragostea, ca să taie calea în¬dreptării, să ţină pe cei greşit în rătăcirea sa, iar pe tine în necredinţă şi ură, ca astfel să le în¬chidă drumul mântuirii.
Dacă doctorul va urî pe bolnav şi va fugi, iar bolnavul va respinge pe doctor, când se va vindeca bolnavul, daca nici acela nu-l cheamă şi nici acesta nu se du¬ce la el ? Pentru ce-l respingi şi fugi de el ?
Pentru ca este necredincios? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te apropii de el şi sa-l îngrijeşti ca să vindeci pe cel bolnav ! Iar dacă el sufere de o boală de nevindecat, tu fă ceea ce ţi s’a poruncit.
Şi Iuda suferea de o boală de nevin¬decat ; cu toate acestea Dumnezeu n’a încetat de a-l îngriji. Nici tu să nu oboseşti vreodată.
Căci chiar dacă nu l-ai liberat de necredinţă, cu toate că ai depus multe sforţări, totuşi vei primi plata de la cel pe care voiai să-i liberezi prin aceea că l-ai facut pe acela sa se minuneze de blandetea ta.
Şi astfel această întreagă slavă se va transmite lui Dumnezeu.
Niciodată nu se vor minuna atat de mult păgânii şi necredincioşii de tine, chiar dacă ai face minuni, chiar dacă ai învia morţii, chiar dacă ai săvârşi orice altă faptă mare, cât se vor minuna de tine când vor vedea că felul tău de a fi este liniştit, blând si paşnic.
Nu este puţin lu¬cru şi această faptă, deoarece mulţi în cele din urmă vor fi liberaţi de rău. Nimic nu poate sa atragă atât cât dragostea. Din pricina semne¬lor şi a minunilor pe care le-ai face, oamenii te vor invidia; pentru dragoste insa te vor admira şi te vor iubi ; iar dacă te iubesc vor începe sa se şi îndrepte pe calea adevărului.
Dacă nu ajunge numai decât credincios nu te mira, nu te grăbi, nu căuta să dobândeşti totul dintr-o dată, ci lasă-l mai întâi să te laude, să te iubească şi odată intrat pe calea aceasta va veni.
Aşa dar pentru că dragostea este creatorul virtuţii, să o sădim cu foarte multă grijă şi stăruinţă în sufletele noastre, ca să ne dea mul¬te bunătăţi şi să avem necontenit din belşug rodul ei, care înfloreşte totdeauna şi nu se veştejeste niciodată. In chipul acesta vom dobân¬di bunătăţile cele veşnice, pe care să dea Dum¬nezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, eu care Tatălui împreună cu Sfântul şi Bunul Duh, slava în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: