Photobucket

duminică, 22 septembrie 2013

Liniștea e rugăciune tainică

Liniștea e rugăciune tainicăÎntr-o zi au venit la coliba mea nişte monahi de la o mănăstire şi vorbeau tare. “Mai încet, îi zic unuia, ne aud de departe”, dar acela, nimic. “Mai încet”, îi zic din nou. “Iartă-mă, Părinte, îmi spune, dar ne-am obişnuit să strigăm în mănăstire, pentru că avem un generator de curent, şi vorbim tare ca să ne auzim”. Auzi? În loc să spună rugăciunea şi să vorbească încet, strigă pentru că au generator. Şi răul este că, precum unor copii le place “ducu-ducu”-l de la eşapamentul maşinilor, acest duh ajunge acum şi în monahism. Într-acolo mergem acum; adică ajung oamenii să se bucure de asemenea lucruri.

Astăzi dimineaţă am văzut o soră. Era ca astronauţii. Cobora de sus cu o pălărie de paie pe cap, cu masca pe nas, cu tăietorul de buruieni în mână, şi se fălea. Astronauţii nu se făliseră atâta coborând pe lună. Peste puţin, aud: “Vuuu… vuuu…”; tăia iarba cu unealta aceea, nu cumva să rămână vreun loc unde să nu se audă: “Vuuu… vuuu…”. După ce a terminat aceasta, vine apoi altul cu mai mult “vuuu”, ca să are. Alerga de ici-colo. Apoi ia altă maşină, ca să niveleze pământul. Bre, cu ce am greşit?
- De ce, Părinte? Pentru că există aceste mijloace care înlesnesc…
- O, ştiţi câte mijloace există? Pe cât puteţi, să evitaţi vuietele şi zgomotele. Zgomotul ne scoate din mănăstire. Atunci pentru ce sa mai ţineţi la poartă tăbliţa pe care scrie: “Sihăstrie”? Scrieţi mai bine: “Zgomotărie”, sau: “Tulburărie”. Ce să fac cu mănăstirea, dacă nu are linişte? Priviţi acolo, departe, cât puteţi mai mult, iar pe acestea limitaţi-le. Încă n-aţi priceput dulceaţa liniştii. De ati fi priceput-o, m-ati fi putut înţelege mai bine şi aţi fi putut înţelege şi alte câteva lucruri. Dacă aţi fi gustat din roadele duhovniceşti ale liniştii, ar fi existat, cu siguranţă, şi neliniştea cea bună, şi aţi fi urmărit mai mult sfânta linişte a vieţii duhovniceşti.
Liniştea este rugăciune tainică
Prin toate aceste mijloace zgomotoase, monahului i se alungă dispoziţia pentru rugăciune şi pentru viata monahală. De aceea, pe cât este cu putinţă, să nu se folosească mijloace zgomotoase. Lucrurile pe care oamenii le consideră astăzi înlesniri de fapt nu îi folosesc să îşi atingă telul. Într-o astfel de stare, monahul nu poate afla acelea pentru care a început.
Liniştea este o condiţie esenţială. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva cu cuvinte, chiar şi numai cu singură liniştea se roagă. Ea este rugăciune tainică şi ajută mult pe cel care se roagă, aşa cum îl ajută pe om respiraţia, care este nevăzută. Cel care face lucrare duhovnicească în linişte se adânceşte după aceea în rugăciune. Ştii ce înseamnă “se adânceşte”? Atunci când stă în braţele maicii sale, copilaşul nu vorbeşte. Sunt în unire, în comuniune. De aceea, mult ajută ca mănăstirea să fie departe de lume, de centre arheologice, de zgomote lumeşti şi chiar de oameni mulţi.
Liniştea exterioară, departe de lume, cu discernământ în nevointă şi cu rugăciune neîncetată, foarte repede aduce şi liniştea lăuntrică – pacea sufletului – care este condiţia absolut necesară pentru lucrarea subţire duhovnicească. Atunci omul nu mai este deranjat de neliniştea exterioară, pentru că în esenţă numai trupul se află pe pământ, în timp ce mintea se află în cer.
Numai dacă vrei poţi auzi zgomotul
- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori “Cuvine-se cu adevărat…”, “Sfinte Dumnezeule…”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la “Cuvine-se cu adevărat…” al lui Papa-Piicolau şi la “Sfinte Dumnezeule…” al lui Milos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricină că mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi să nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii “distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: “Ne vom întâlni în cutare loc”. “Dar acolo există megafon”, mi-a zis. “Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea, nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.
Să respectăm liniştea celorlalţi
Când nu suntem noi pricina zgomotului care există, nu te necăji, Dumnezeu vede. Dar când noi suntem pricina, atunci este rău. De aceea, trebuie să luăm întotdeauna aminte ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Dacă cineva nu vrea să se roage, cel puţin să nu bage paraziţi altora. Dacă aţi fi înţeles marea pagubă pe care o pricinuiţi celui ce se roagă, aţi fi foarte cu luare-aminte. Pentru că dacă cineva nu simte aceasta ca pe o necesitate personală şi ca un ajutor pentru alţii, astfel încât s-o facă cu toată inima sa, din dragoste şi nu de nevoie, sau ca pe o regulă de disciplină, aceasta nu va avea rezultate bune. Când o face silit, din disciplină, şi spune: “Acum trebuie să umblu aşa, ca să nu deranjez; acum nu trebuie să umblu liber…”, atunci este un chin pentru acela. Scopul este s-o facă din toată inima sa, cu bucurie, pentru că celălalt se roagă, comunică cu Dumnezeu. Cât de mult diferă una de alta! Ceea ce face omul cu inima îi pricinuieşte bucurie şi îl ajută. Atunci când cineva este constrâns să respecte pe altul ce se roagă, simte după aceea o frică. Iar când cineva respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă şi atunci nu se socoteşte pe sine, pentru că nu are iubire de sine, ci mărime de suflet. Să se pună unul în starea celuilalt. Să gândească: “Dacă eram eu în locul celuilalt, cum aş fi vrut să se comporte cu mine? Dacă aş fi fost obosit sau m-aş fi rugat, mi-ar fi plăcut oare să fie trântite astfel uşile?”. Când te pui în situaţia celuilalt, atunci lucrurile se schimbă.
Ce frumos era la început în vieţile de obşte! Linişte! Aveau şi ceasul care bătea la fiecare sfert de oră, ca fiecare să-şi aducă aminte să rostească rugăciunea. Chiar să fi uitat cineva să se roage, auzind ceasul care bătea, începea din nou rugăciunea. Mult ajuta ceasul. Părinţii rosteau rugăciunea şi era multă pace şi linişte în mănăstire. În obştea în care am fost în Sfântul Munte erau 60 de părinţi şi era ca şi cum ar fi fost un singur isihast. Toti aveau rugăciunea. În biserică puţini cântau, cei mai mulţi se rugau cu mintea. La ascultări, la fel. Linişte peste tot. Nu vorbeau tare, nici nu strigau. Îşi făceau ascultările în linişte. Toti se mişcau fără zgomot, ca oile. Mereu exista în mănăstire o mişcare nezgomotoasă. Nu era ca acum, când în vieţile de obşte au ora de începere a lucrului, ora de liniştire şi… ora de stingere, ci atunci fiecare se mişca potrivit cu ascultarea sa.
Trebuie să iubim pustia cea binecuvântată şi să o respectăm, dacă vrem să ne ajute şi ea cu sfânta ei pustietate şi cu liniştea ei cea dulce, să ne domesticim, să se pustiască patimile noastre şi să ne apropiem de Dumnezeu. Este nevoie de atenţie, ca nu cumva să adapteze cineva pustia la sinea lui pătimaşă. Aceasta este mare neevlavie (ca şi cum ai merge să te închini la Sfânta Golgota cu alăute).
Gândurile bune – antidotul zgomotului
Dat fiind că oamenii din ziua de astăzi folosesc, din nefericire, chiar şi pentru lucruri mici mijloace care fac zgomot, dacă cineva s-ar afla pentru o bucată de vreme undeva unde este zgomot, fireşte că va trebui să cultive gânduri bune. Nu poţi spune: “Nu folosi aceasta, nu folosi cealaltă fiindcă face zgomot”, ci trebuie să aduci îndată gândul cel bun. De pildă, auzi pulverizatorul şi crezi că trece elicopterul. Să te gândeşti: “În vremea aceasta s-ar fi putut întâmpla să se îmbolnăvească o soră şi să vină elicopterul să o ia la spital. Ce supărare aş fi avut atunci?! Slavă Domnului că toate suntem bine”. Aici este nevoie de minte şi de inteligentă, de arta de a aduce gândul cel bun. Auzi, de pildă, zgomotul betonierei, macaralei etc. Să spui: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu se bombardează, nu se dărâmă case. Oamenii au pace şi zidesc case”.
- Dar, Părinte, ce se întâmplă atunci când nervii sunt stricaţi?
- Nervi stricaţi? Ce înseamnă aceasta? Nu cumva gândul este stricat? Cel mai bun dintre toate este gândul cel bun. Un mirean oarecare îşi construise o casă într-un loc liniştit. Mai târziu, într-o parte a ei s-a făcut un garaj, în cealaltă, un drum, iar în alta, un centru lumesc. Cântece până la miezul nopţii. Sărmanul nu putea dormi; îşi punea dopuri în urechi; a început să ia şi hapuri. Ajunsese în pragul nebuniei. A venit şi m-a găsit. “Părinte, aceasta şi aceasta”, îmi spune. “Nu ne putem linişti. Ce să fac? Mă gândesc să-mi fac altă casă”. Să-ţi pui gândul cel bun, i-am spus. Să cugeţi că dacă ar fî fost război şi în garaj s-ar fi făcut tancuri şi alături ar fî fost spitalul şi ambulanţele ar fi adus pe cei răniţi, iar ţie ţi-ar fî spus: “Stai aici. Îţi asigurăm viaţa, nu te vom deranja. Vei putea ieşi în voie din casă numai în raza acestor clădiri, ca să nu te ajungă glonţul”, sau: “Să stai în casa ta şi nu te va deranja nimeni”, oare puţin lucru ar fi fost acesta? Nu l-ai fi socotit o binecuvântare? Aşadar, acum să spui: «Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu este război, că lumea este bine, îşi face treburile, iar în garaj, în loc de tancuri, oamenii îşi repară maşinile. Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu există spital, răniţi etc., că nu trec tancuri, ci maşini, iar oamenii aleargă la treburile lor». Dacă vei aduce astfel gândul cel bun, va veni după aceea slavoslovia”. A înţeles sărmanul că totul este înfruntarea corectă a situaţiilor şi a plecat liniştit. Încet-încet a reuşit să-şi înfrunte problema cu gânduri bune, a aruncat şi hapurile şi dormea fără greutate. Vezi cum se aranjează cineva cu un gând bun?
Odată călătoream cu autobuzul şi taxatorul a pus radioul tare, Câţiva tineri credincioşi i-au spus că este şi un monah înăuntru şi îi făceau mereu semne să închidă radioul. O dată, de două ori, însă el nimic. Ci, dimpotrivă, l-a dat mai tare, “Lăsaţi-l, le-am zis, nu mă deranjează; îmi ţine isonul la psalmodia mea”, îmi spuneam în gând: “Dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat un accident ceva mai încolo şi ar fi fost nevoiţi să pună în autobuzul nostru oameni răniţi, unul cu piciorul rupt, altul cu capul spart, cum aş fi putut suporta scena? Slavă Ţie, Dumnezeule, că oamenii sunt bine şi chiar cântă”. Şi astfel am călătorit foarte bine, chiar psalmodiind.
Să vă mai spun şi o altă întâmplare, ca să vedeţi cum se poate aranja cineva cu un gând bun în orice situaţie. Eram la Ierusalim cu un oarecare cunoscut. Acolo aveau o sărbătoare. Prăznuiau şi strigau mereu: “A..lala…ah!” Era prăpăd. “În chimvale răsunătoare… şi în chimvale de strigare”! Nu înţelegeai ce spuneau. Au strigat toată noaptea. Cunoscutul meu s-a enervat, a ieşit la fereastră, nu a închis un ochi. Eu, cu un gând bun ce mi l-am pus în minte, am dormit ca un puişor. Mi-am adus aminte de Ieşirea evreilor din Egipt şi aceasta m-a mişcat mult.
Aşa şi voi, pe toate să le înfruntaţi cu gânduri bune. De pildă, s-a trântit o uşă? Să spuneţi: “Dacă, Doamne fereşte, o soră ar fi păţit ceva, s-ar fi lovit şi şi-ar fî rupt piciorul, aş mai fi dormit? Dacă s-a trântit uşa, se vede că sora aceasta o fi având vreo treabă”. Dar dacă începi să judeci şi să spui: “A trântit uşa. E neatentă! Ce înseamnă aceasta?”, cum te vei mai linişti după aceea? În clipa când îţi va strecura astfel de gânduri, aghiuţă te va răzvrăti. Sau se poate ca o soră să audă noaptea deşteptătoarele care sună. De pildă, a sunat unul o dată, iar nu după mult timp sună din nou. Dacă se gândeşte: “Sufletul acesta a fost rupt de oboseală, nu s-a putut scula. Mai bine să se odihnească o jumătate de oră mai mult, şi după aceea să îşi facă datoriile ei duhovniceşti”, nu se va nelinişti, nici nu se va supăra că a fost trezită. Dacă însă se gândeşte la sine că s-a trezit din pricina ceasurilor, poate să spună: “Ce se petrece aici? Nu te poţi odihni nici un pic”. Aşadar, nu ajută nicio altă nevoinţă atâta cât ajută gândul bun.
Să dobândim liniştea lăuntrică
Scopul este ca omul să le valorifice pe toate pentru nevoinţă. Să încerce să dobândească liniştea lăuntrică. Să valorifice zgomotul punându-şi în minte gândul cel de-a dreapta. Totul este înfruntarea cea bună. Pe toate să le înfrunte cu gânduri bune. Dacă reuşeşte să câştige liniştea lăuntrică în mijlocul zgomotului, a dobândit un lucru de mare preţ. Dacă nu reuşeşte să dobândească liniştea în nelinişte, nici în linişte nu se va linişti. Când vine la om liniştea lăuntrică, toate cele dinlăuntrul lui se liniştesc şi nu-l mai deranjează nimic.
Dacă vrea liniştea exterioară ca să se liniştească lăuntric, atunci ziua, când se va afla în linişte, va lua o trestie şi va alunga greierii, iar noaptea va alunga şacalii, ca să nu-l deranjeze. Adică va alunga cele pe care le va aduna diavolul. Ce credeţi? Care este treaba lui? Diavolul pe toate le întoarce anapoda, până ce ne întoarce şi pe noi pe dos.
La un schit, doi bătrânei au luat un măgăruş care avea un clopoţel. Un tânăr cu tendinţe isihaste se plângea de clopoţelul animalului şi a adunat toate canoanele pentru a dovedi că nu este îngăduit a se tine măgar în schit. Ceilalţi părinţi spuneau că pe ei nu-i deranjează. Atunci eu i-am spus: Nu ne este de ajuns că nu ne împovărează pe noi grija de bătrânei, ci se slujesc de măgar? Dacă n-ar avea clopoţel şi l-ar pierde, ar trebui să mergem noi să-l căutăm. Ne mai şi plângem încă?’”.
Aşadar, dacă nu avem gânduri bune şi dacă nu le vom valorifica duhovniceşte pe toate, nu vom spori nici dacă vom umbla printre sfinţi. Mă aflu în armată? Să valorific trompeta considerând-o clopot, şi arma să-mi aducă aminte de armele duhovniceşti împotriva diavolului. Dacă nu vom valorifica toate duhovniceşte, chiar şi clopotul ne va deranja. Sau le vom valorifica noi, sau le va exploata diavolul. Cel neliniştit şi în pustie va duce starea lui de nelinişte. Mai întâi de toate, sufletul va trebui să dobândească liniştea lăuntrică în neliniştea exterioară pentru a se putea linişti în liniştea pustiei.

Extras din "Cu durere și dragoste pentru omul contemporan"- Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Chilia "Bunei-Vestiri", Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 163-172

Niciun comentariu: