Taxele din BISERICĂ....

În prezent Biserica Ortodoxă este des atacată în ceea ce priveşte ”taxele din Biserică”.

Dar înaite de a trece la discuţia teme-i propriu zise aş începe cu sloganul ”Cred, deci plătesc”.

Precum ştiţi şi aprobaţi, iar dacă nu ştiţi aflaţi, iar dacă nu sunteţi de acord ve-ţi arde în focul Gheenii, cele sfinte nu pot fi echivalate-n bani. Cum am putea să-l echivalăm pe Dumnzeu în bani? Totuşi, o serie de mici taxe se impun pentru fiecare drept credincios, nu înspre a umple buzunarele lui Dumnezeu, care-i oricum izvorul a tot ce există, şi nici ale sfinţilor părinţi sau a preoţilor, care-s fiii lui Dumnezeu. Taxele au mai mult rolul de a ne aduce şi mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, căci mult cîştig spiritual are cel ce dă de la el pentru Domnul.

Deşi toţi suntem egali în faţa Domnului şi serviciilor parohiilor din toate localităţile sunt la fel, taxele bisericeşti pe care le achită enoriaşii sunt diferite de la o localitate la alta. Desigur sunt cazuri cînd serviciile divine sunt făcute pe gratis, dar totul depinde de voinţa preotului.Dar trebuie să ştim că taxele pentru serviciile bisericeşti trebuie să fie stabilite de consiliile parohiale pentru fiecare biserică în parte: ,,Aceasta variază şi în funcţie de posibilităţile locuitorilor unor localităţi". Cu regret nu sunt puţine biserici unde creştinii nu mai sunt întîmpinaţi de mireasma tămîei, ci de sunetul banilor. Lumînările, iconiţile, pot fi procurate în magazinile bisericeşti sau în sfintele lăcaşe.
Dacă crdinciosul ştie Evanghelia, îşi va aduce aminte că Hristos a alungat neguţătorii din templu. Dacă nu a citit Evanghelia, mai devreme sau mai tîrziu vor apărea nişte ,,binevoitori" din vreo altă confesiune (sectă), care din dată vor arăta cu degetul spre banii din Biserică. Banii din biserică sunt plata pentru faptul că trăim în nişte condiţii diferite de cele din mediul în care s-a format baza vieţii Ortodoxe. Este plata noastră pentru faptul că nu trăim în societatea tradiţională, ţărănească. Să ne închipuim bazele ,,politicii economice" bisericeşti în care avea prioritatea aşa-zisa ”gospodăria naturală".

De ce era nevoie pentru a asigura viaţa de zi cu zi a bisericii? De pîine şi de vin pentru taina împărtăşaniei, ceară pentu lumînări, ulei pentru candele şi tămîie pentru cădelniţă. Ţăranul autohton avea toate acestea la îndemînă: pîinea o producea singur, vinul îl obţinea din strugurii proprii, în calitate de tămîie era folosită răşina colectată de pe copaci, dar bani practic nu erau. Oamenii aduceau la biserică bunuri pe care le creşteau sau le produceau singuri. Nu cumpărau lumînări de la biserică ci veneau cu ele de acasă, nu cumpărau ulei pentru candele – veneau cu cel pe care-l produceau, nu cumpărau tămîie, ci aduceau pentru biserică răşina pe care au stîns-o. Ţăranul înţeligea că nu este el făuritorul roadei pe care o culege. Munca şi investiţiile sale sunt întradevăr considerabile, dar fără ploaie şi fără soare ar fi rodit pămîntul? Pînă la recoltă se uită cu nădejde în sus. După ce îşi culege o roadă nouă, o parte din munca sa o aduce la biserică: ,,Tu, Doamne m-ai binecuvîntat cu toate aceste bunătăţi, îţi mulţumesc şi îţi aduc un dar de recunoştinţă, chiar dacă este simbolic". Tocmai aceasta este şi sensul sfinţirii mierii, strugurilor, merelor în timpul sărbătorii ,,Schimbarea la faţă a Mîntuitorului Iisus Hristos".Merele nu devin mai gustoase s-au mai frumoase dacă sunt aduse la Biserică. Prin acest lucru credincioşii se învaţă să fie mai reconoscători faţă de bunătatea Domnului. Un scriitor englez spunea că educarea copilului începe atunci cînd tata îi vorbeşte de Dumnezeu iar mama îl învaţă să spună mulţumesc. Astfel oamenii aduceau o parte din roadele muncii lor la biserică. Şi azi la parastase creştinii aduc dulciuri şi fructe pe care le dau de pomană.
În timpurile noastre sunt prea puţini cei care mai coc pîine şi mai prepară vin acasă, oamenii avînd alte îndeletniciri de bază. Însă oriunde nu ar munci creştinul, conştiinţa religioasă îi spune că îşi poate face bine meseria datorită talentelor şi capacităţilor cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Aşa că trebuie să fie reconoscător pentru aceste binecuvîntări şi să aducă la biserică o parte din rezultatul muncii sale cît de mică ar fi. Cum să aducă din partea muncii sale un inginer, un şofer, un jurnalist etc.
Unica modalitate prin care pot face acest lucru, este să jertfească din banii pe care îi primeşte. Astfel omul cumpără cele trebuincioase pentru biserică: lumînări, ulei, tămîie ect. Cineva din afara Bisericii nu vede în acest gest decît o simplă operaţiune de vînzare-cumpărare. Inspectoratul fiscal vede acţiunea de cumpărare si de sigur cere utilizarea aparatelor de casă în biserici şi achitarea unor inpozite pentru tot ce se comercializează în Biserică. Problema constă în faptul că prin achitarea unui impozit, jertva făcută de credincioşi nu ar mai ajunge acolo unde s-a preconizat, deoarece ar putea merge la inspectoratul fiscal.
În spaţiul post-sovetic există biserici în care lumînările sunt propuse gratis, iar lîngă ele stă o cutie în care creştinii pun atît cît socot de cuviinţă, iar cei care nu ai bani, pot să le ia fără a lăsa ceva în loc. Nu de puţine ori însă, oamenii pun în acea cutie mai mult decît un leu sau doi atît cît e costul lumînărilor, ci pun cinci sau zece lei înţelegînd că nu este vorba de un schimb de echivalente, ci de jertfă...
Din acest moment este clar de ce păcătuiesc cei care cumpără lumînări de la vînzători sau din magazinile care nu au legătură cu Biseica. Dacă lumîarea este simbolul dragostei cu care ardem pentru Dumnezeu – ce se întîmplă atunci cînd procurăm această lumînare de la un om de afaceri? Lumînarea doar nu se roagă în locul nostru. Ea ne aduce aminte de acel foc al rugăciunii care trebuie să fie în inimile noastre. Lumînarea este simbolul acele-i mici jertfe pe care am adus-o în sfîntul locaş. Iar această mică jertfă la rîndul ei, este simbolul şi începutul măreţei jertfe pe care fiecare creştin trebuie să o aducă Domnului. Lumînarea procurată în stradă şi adusă la biserică nu este o jertfă, ci opusul acesteia. Este bănuţul furat din sfîntul locaş. Oricît de mult nu ar afirma vînzătoarele din pieţe că lumînările lor sunt sfinţite, că sunt de la Ierusalim, ele nu fac altceva decît să propună clienţilor lor să se facă părtaşi la păcat.
Întradevăr, în trecut oamenii veneau la biserică cu lumînările lor. Însă pe lîngă aceasta mai plăteau şi o ,,zeciuială". Astăzi Biserica Ortodoxă, Spre deosebire de multe comunităţi protestante, nu cheamă să jertfească a zecea parte din veniturile lor. Cu toate acestea, o jertfă cît de mică trebuie făcută, pentru ca procurarea unei lumînări de exemplu să nu fie privită ca un act de vîzare-cumpărare, şi să capete o importanţă spirituală. Dar trebuie să înţelegem că în biserică nu există comerţ, ci are loc educarea sufletului.
Lumînările utilizate cîndva pentru iluminarea bisericilor, astăzi şi-au pierdut utilitatea. Sfintele lăcaşe sunt iluminate cu energia electrică, iar pentru utilizarea acesteia trebuie achitată o factură şi banii necesari pot fi acumulaţi numai dacă la acest lucru vor contribui şi credincioşii prin jertfele lor. Există o sumedenie de cheltuieli pe care Biserica trebuie să le acopere , spre exemplu: repararea sfintelor lăcaşe, remunerarea preoţilor, coriştilor, paznicilor şi femeilor de serviciu. Pe lîngă acestea mai sunt şi cheltuielile necesare pentru întreţinerea seminarilor, a şcolilor duminicale şi participarea bisericii în activităţi sociale. De unde dar să ia Biserica bani? În trecut o parte din resursele financiare veneau direct din bugetul de stat. Însă o dată cu despărţirea bisericii de stat, a încetat şi finanţarea. În acest caz rămîne doar de propus credincioşilor să jertfească pentru biserică conform posibilităţilor fiecăruia, avînd o contribuţie mai substanţială în cazul unor evenimente mai deosebite, cum ar fi botezurile , cununiile etc.
Fiecare Creştin Ortodox trebuie să cunoască că cel mai preţios dar pe care îl au este viaţa şi nu banii dacă nu vom şti cum să-i folosim. Puterea celui ce ne-a dat nouă viaţă nici nu se echivlează cu bani căci ei nu au nici-o valoare. Odată un om bogat la rugat pe un slujitor al Domnului să se roage pentru sănătatea lui şi a familiei sale şi i-a dat slujitorului o sumă de bani. La una din Sfintele Liturghii acel slujitor rugîndu-se pentru sănătatea acelui om si a familiei sale şi în timpul cînd scotea părticele din Sfînta prescură şi-a dat sufletul. Peste ceva timp acel om bogat află că acel slujitor căruia i-a dat o sumă de bani ca să se roage pentru sănătatea lui şi-a dat sufletul a zis în inima sa: " am dat o sumă mare de bani şi i-am perdut". Văzînd Dumnezeu acest gînd al lui, a trimis la el în vis un înger. Şi îngerul a venit în faţa lui avînd în mînă o balanţă pe un talger a pus toţi banii acelui om bogat, iar pe celălalt talger o părticică din Sfînta prescură.Astfel s-a adeverit că banii nu au acea putere pe care o are o rugăciune închinată lui Dumnezeu. Să nu ne zgîrcim înaintea lui Dumnezeu ,căci de vom da din tot sufletul v-om primi înzecit . Dumnezeu ne va primi ale noastre jertfe aşa precum Mîntuitorul Iisus Hristos a apreciat acei doi bănuţi ai văduvei care i-a dat cu dragoste Domnului.

Melnic Iuvenalii
Student anul II Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova
Facultate Teologie Pastorală

Sursa aici