În spectrul creştinismului contemporan, Biserica Ortodoxă este singura Biserică numită "comuniunea sfinţilor" şi are drept scop sfinţirea sau îndumnezeirea omului în Iisus Hristos. Biserica romano-catolică relativizează toată puterea sfinţeniei într-un har creat, transpus în instituţionalismul eclezial şi în infailibilitatea papală. Confesiunile protestante şi neoprotestante neagă cultul sfinţilor, reducând creştinismul la un umanism şi eticism relativ şi perisabil. În civilizatia post-modernă, cultura, artele şi sportul se substituie de multe ori religiei, impunându-şi drept idoli sau staruri pe exponenţii şi reprezentanţii acestora, ca unice modele de desăvârşire umană. În acest sens, creştinismul ortodox contemporan trebuie să îi readucă pe sfinţi în teologia ortodoxă, în viaţa cotidiană şi în preocupările credincioşilor de astăzi.
De fiecare dată când intrăm într-o Biserică Ortodoxă suntem transpuşi într-o lume a sfinţeniei şi a îndumnezeirii. Părinţii Bisericii au numit Biserica ”cerul pe pământ" pentru că Pantocratorul reprezintă coborârea Fiului lui Dumnezeu sau a cerului în istorie şi în umanitate, icoana Maicii Domnului din cavitatea altarului, reprezintă actul prin care Fiul lui Dumnezeu coboară din cer pe pământ şi ia trup din Fecioara Maria, iar Sfânta Masă Îl are pe Hristos euharistic alături de toţi sfinţii. În iconografie, Dumnezeu ia trup din Maica Domnului, rămâne în istorie prin Euharistie şi se întrupează în sfinţi, care sunt roadele îndumnezeirii şi ale sfinţeniei. Şi în tradiţia populară creştină, Hristos este numit şi înfăţişat ca “soare al dreptatii" sau “împărat al cerului şi al pământului", Maica Domnului este numită şi zugrăvită ca o “lună cerească" sau “împărăteasa cerurilor", iar sfinţii sunt stelele luminoase care împodobesc “cerul sfinţeniei” sau “împărăţia lui Dumnezeu".
Sfinţii – modele de trăire creştină
Sfinţii sunt prezenţi nu numai în Biserică, ci şi în viaţa, ocupaţiile şi greutăţile creştinilor de astăzi. În primul rând, sfinţii din toate timpurile şi din toate locurile sunt modele desăvârşite de vieţuire creştină. Sfinţii sunt creştinii autentici, care în lupta cu păcatul şi răul, au luptat până la sânge, uneori cu sacrificiul vieţii lor. Virtuţile sfinţilor reprezintă căi de urmare a lui Hristos, de purtare a Crucii şi de împlinire a destinului creştin. În Vieţile Sfinţilor atributul sfinţeniei înseamnă depăşirea permanentă a omului sau transfigurarea neîncetată în harul divin al lui Hristos şi dăruirea necondiţionată faţă de semenii lor. Şi noi, creştinii de astăzi, avem menirea de a refuza pactul cu răul, compromisurile şi de a stopa şi a învinge — asemenea sfinţilor — răul din lume şi din viaţa noastră. Pe de altă parte, modelul de vieţuire creştină constă în trăirea vieţii în Hristos, în împlinirea Evangheliei şi în imitarea sfinţtilor, dar şi prin conlucrarea noastră cu harul divin, pentru realizarea unei epectaze reale, şi în dragostea sau dăruirea noastră faţă de orice om, indiferent dacă este credincios sau necredincios. Pe baza sfinţeniei şi a Vieţilor Sfinţilor se poate redefini astăzi statutul de creştin şi creştinism. Sfinţenia înseamnă identificarea deplină a creştinilor cu Hristos, hristificarea lor sau trăirea vieţii în Hristos. “Ce sunt creştinii? întreabă părintele Justin Popovici. Creştinii sunt purtători de Hristos şi, în consecinţă, purtători şi posesori ai vieţii veşnice; aceasta pe măsura credinţei lor şi pe măsura sfinţeniei lor, care este rodul credinţei. Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi, care s-au sfinţit în gradul cel mai înalt cu putinţă, prin exercitarea credinţei în Domnul Iisus Hristos Cel Inviat şi veşnic viu... Întreaga lor viaţă este din Hristos şi, de aceea, este în întregime o Hristo-viaţă, gândirea lor este o Hristo-gândire, simţirea lor este o Hristo-simţire. Ceea ce este a lor, este mai întâi a lui Hristos şi apoi a lor" (Arhimandrit Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, traducere Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 98).
Sfinţii – păzitorii vieţii noastre
În al doilea rând, sfinţii sunt ocrotitorii vieţii noastre. În vechime, creştinii purtau numele sfinţilor, cunoşteau viaţa lor şi încercau să urmeze, după putinţă, virtuţile acestora. De asemenea, fiecare casă creştină avea un sfânt ocrotitor sau proniator, deoarece familia creştină este “a doua biserica" şi un alt „altar de închinare şi de cinstire a lui Dumnezeu". Şi popoarele creştine aveau şi trebuie să aibe un sfânt ocrotitor - care reprezintă un model de sfinţire a neamului (grecii îl au pe Sfântul Apostol Pavel, latinii pe Sfântul Apostol Petru, românii pe Sfântul Apostol Andrei, ruşii pe Sfântul Ierarh Nicolae, indienii pe Sfântul Apostol Toma, sârbii pe Sfântul Sava). Sfinţii sunt modele de desăvârşire şi pentru ocupaţiile şi profesiile umane: Sfinţii Trei Ierarhi sunt ocrotitorii studenţilor, elevilor şi profesorilor prin înţelepciunea şi elocinţa lor; Sfinţii Spiridon şi Pantelimon, Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian sunt modele pentru medicină; Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, prin puterea pe care o are asupra focului, este ocrotitorul pompierilor; Sfânta Varvara este ocrotitoarea minerilor, prin curajul de a sta în adâncul pământului; Sfântul Gheorghe, prin vitejia şi biruinţa asupra balaurului este ocrotitorul militarilor.
În Tradiţia Ortodoxă Dumnezeu este izvorul tuturor darurilor şi al harului divin. Dumnezeu este dăruitorul care îşi revarsă iubirea şi bunătatea Sa în darurile sfinţilor, ale creştinilor şi ale tuturor oamenilor: ”Că toată darea cea bună şi tot darul desavarşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor". Maica Domnului este numită “cea plină de har", deoarece a purtat în pântecele ei pe Dumnezeu-Omul, izvorul harului şi al darurilor. Iar sfinţii primesc daruri şi harisme de la Dumnezeu în funcţie de virtuţile, minunile şi faptele bune pe care le cultivă şi le împlinesc în viaţa lor. De aceea, în aghiologia ortodoxă fiecare sfânt are un dar sau o harismă deosebită - ca o încununare a luptei şi jertfei lui creştine, dar şi pentru a le împărtăşi semenilor lor.
Sfinţii – ajutătorii noştri în necazuri
Sfinţii sunt prezenţi în viaţa noastră cu darurile pe care le au ca să-i ajute pe oameni în neputinţele şi încercările lor: Sfiinţii Ioachim şi Ana sunt ajutătorii celor care nu pot avea copii; Sfântul Nicolae este miluitorul săracilor, al orfanilor şi al copiilor; Sfântul Nectarie al Eghinei este ajutător pentru bolile de cancer; Sfântul Ioan Rusul al Eviei este vindecător pentru bolile de oase; Sfântul Stelian este ajutătorul pruncilor; Sfântul Haralambie ajută la vindecarea animalelor; Sfântul Procopie este ocrotitorul celor căsătoriţi; Sfântul Mina este ajutătorul şi sprijinitorul celor care pierd bani, al celor care pierd obiecte, al celor care au bunuri împrumutate şi nu le pot recupera.
Nu numai viaţa practică şi experienţa duhovnicească ale creştinilor, ci şi teologia în ansamblul ei, nu pot fi concepute fără Vieţile Sfinţilor. Sfinţii sunt teologii Bisericii prin excelenţă, întru-cât au reuşit să îmbine în mod admirabil teoria sau cunoaşterea teologică cu experienţa liturgică şi ascetică a Bisericii. Adevărata teologie a Bisericii este aghiologia ortodoxă sau Vieţile Sfinţilor. În acest sens, părintele Justin Popovici afirma că „Vieţile Sfinţilor sunt Dogmatica practică. Ele sunt Dogmatica experimentală, Dogmatica devenită trăire în viaţa cea sfântă a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu... Cu viaţa lor sfântă şi cu feţele lor sfinte, sfinţii lui Dumnezeu încredinţează în chip convingător şi adevărat şi toate celelalte dogme despre Biserică, despre har, despre Sfintele Taine, despre Sfintele virtuţi, despre om, despre păcat, despre Sfintele moaşte, despre Sfintele icoane şi despre toate celelalte ce alcătuiesc iconomia divino-umană a mântuirii". (Arhim. Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 106).
Sfinţii şi dogmele ortodoxe
Teologia Bisericii vechi, din primul mileniu creştin, a avut o dimensiune profund harismatică şi sacramentală. Sfinţii au fost cei care au determinat în mod fundamental teologia, viaţa şi activitatea Bisericii. În teologia patristică sfinţii au fost cei care au pecetluit cu sângele lor dogmele Bisericii. La primul Sinod Ecumenic, Sfântul Atanasie cel Mare, discipolul Sfântului Antonie, afirma că „pentru o literă a gemut universul". Dilema teologilor între homousios şi homiousios cu privire la dumnezeirea Mântuitorului Hristos a fost rezolvată prin lucrarea Duhului Sfânt şi iluminarea Sfinţilor Părinţi. La acelaşi eveniment teologic Sfântul Spiridon al Trimitundei, printr-o minune dumnezeiască a arătat partizanilor lui Arie că, aşa cum în cărămida pe care o ţinea în mână există trei elemente: pământ, apă şi foc, la fel şi în Treime cele trei persoane sunt distincte, dar au o singură şi unică fiinţă. În acelaşi mod nici lupta teologică dintre ortodocşi şi monofiziţi sau dintre teologii alexandrini şi antiohieni de la Sinodul IV Ecumenic nu s-a putut încheia decât prin minunea Sfintei Eufimia din Calcedon. În urma disputelor raţionalist-teologice, Părinţii Sinodului au hotărât să pună cele două tomosuri sau mărturisiri în racla Sfintei. Iar Sfânta, printr-o minune dumnezeiască, a ţinut în mâna dreaptă tomosul ortodox, iar pe cel al monofiziţilor 1-a aruncat la picioare.
Un episod dramatic în istoria dogmelor creştine a fost martirizarea Sfântului Maxim Mărturistiorul, prin tăierea limbii şi a mâinii drepte de către fraţii lui ortodocşi, care persistau în erezia monotelită. Sfântul Maxim împreună cu cei doi ucenici, Anastasie Monahul şi Anastasie Apocrisiarhul, dar şi cu papa Martin au fost singurii care, într-o perioadă de criză a credinţei şi a Bisericilor, au reprezentat şi au apărat Ortodoxia. Toate patriarhatele şi teologii Bisericii acceptau acest compromis teologic monotelit, cu excepţia sfinţilor de mai sus care mărturiseau Ortodoxia.
„— De care Biserică ţii? De a Bizanţului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată că toate s-au unit acum împreună cu eparhiile supuse lor. Deci, dacă ţii de Biserica Universală, uneşte-te şi tu ca nu cumva trăind o cale nouă, străină vieţii, să păţeşti ceea ce nu te aştepţi... Cărora le-am spus: Fericind pe Petru pentru cele ce le-a mărturisit frumos despre El (Matei 16, 17), Cel ce este Dumnezeul a toate, a arătat că Biserica universală este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. Insă vreau să aflu mărturisirea pe baza căreia s-a făcut unirea tuturor Bisericilor şi, dacă e bine făcută, nu mă voi înstrăina de ea" (Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu, trad. Diac. Ioan I. Ică, ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 170).
În secolul VIII în disputa iconoclastă Sfântul Ioan Damaschinul a fost secretar al sultanului Damascului, poet, filozof, omilet şi teolog de marcă; a scris un tratat teologic de apărare a icoanelor ortodoxe şi de condamnare a iconoclasmului. Pentru îndrăzneala şi lupta lui, sultanul a poruncit să i se taie mâna dreaptă. Iar Maica Domnului a venit în închisoare şi a redat Sfântului mâna tăiată, punându-i-o la umăr. Drept recunoştinţă, Sfântul Ioan Damaschinul a dăruit Sfintei Fecioare o mână din argint icoanei sale de la mănăstirea în care vieţuia şi aşa a apărut icoana Maicii Domnului cu trei braţe (trihierousa).
Sfinţii şi morala ortodoxă
Aghiologia ortodoxă este o sursă fundamentală şi inevitabilă şi pentru Morala ortodoxă. Temele majore ale existenţei umane: păcatul, pocăinţa, sfinţirea, iubirea şi îndumnezeirea sunt prezentate cu multă subtilitate şi profunzime teologică pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile socio-profesionale în Vieţile Sfinţilor. Monahii, preoţii căsătoriţi, tinerii, intelectualii, ţăranii, soldaţii, chiar şi necreştinii, pot să descopere modele de vieţuire, răspunsuri şi soluţii la toate problemele existenţiale în Vieţile Sfinţilor. „Vieţile Sfinţilor — spune părintele Justin Po-povici — cuprind şi toată Morala ortodoxă, Etosul ortodox în toată strălucirea măreţiei lui divino-umane şi în toată forţa lui de neînvins... Toate legile morale dumnezeieşti izvorăsc din Sfintele Taine şi se realizează prin Sfintele virtuţi. Pentru aceasta şi Vieţile Sfinţilor constituie Morala aplicată. Pe de altă parte, iarăşi, Vieţile Sfinţilor asigură în chip neîndoielnic că Morala nu este altceva decât o Dogmatică aplicată. Întreaga viaţă a sfinţilor se compune din Sfintele Taine şi Sfintele virtuţi, iar Sfintele Taine şi Sfintele virtuţi sunt roade ale Duhului Sfânt care lucrează toate în toţi" (Arhim. Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 106).
Sfinţii şi ştiinţa
Vieţile Sfinţilor ne oferă răspunsuri şi la descoperirile ştiinţifice recente. Una dintre cele mai dificile probleme ale eticii creştine moderne este transplantul de organe. În Vieţile Sfinţilor Cosma şi Damian, doctori fără de arginţi, se relatează realizarea transplantului de organe printr-o minume şi o intervenţie dumnezeiască. „Diaconul Iustinian avea un picior ros de cancer. Şi iată că în somn credinciosul diacon i-a văzut pe Sfinţii Cosma şi Damian arătându-se cu alifii, şi unul din cei doi sfinţi i-a spus celuilalt: „Unde vom găsi carne proaspătă pentru a înlocui carnea putredă pe care o vom tăia?" Celălalt sfânt a răspuns: „Astăzi a fost îngropat un negru în cimitirul Sfântul Petru de la Lei. Să-i luăm unul din picioare şi să îl punem slujitorului şi diaconului nostru". Şi cei doi sfinţi doctori au făcut aşa. După care, i-au dat diaconului piciorul negrului şi au pus în mormântul aceluia piciorul bolnav. Trezindu-se şi văzându-se vindecat şi cu un picior negru în locul celui bolnav, diaconul a povestit visul său şi minunea care a urmat. Mulţimea a alergat atunci la mormântul negrului. L-au deschis şi au descoperit că unul din picioarele sale lipsea şi că în locul său se găsea piciorul alb al diaconului Iustinian de la sfânta biserică Mirandă". (Jacques de Voragine, La legende doree. Saints Cosme et Damien, 27 septembrie cf. cu Virgil Gheorghiu, Cum am vrut sa mă fac sfânt. Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 76—77).
Sfinţii martiri din închisorile comuniste
Un alt capitol al aghiologiei ortodoxe moderne pe care trebuie să-1 recupereze Biserica şi teologia ortodoxă română este martirologiul sfinţilor români din închisorile comuniste. Teologii greci consideră că toţi sfinţii eleni, dar şi din celelalte etnii ortodoxe ucişi în timpul persecuţiei şi dominaţiei păgâne islamiste turce pot fi numiţi drept „noi mărturisitori" (oi neomartires). Mai mult, aproape toate Bisericile Ortodoxe au canonizat sfinţi şi au realizat martirologii cu cei care au suferit pentru a-L mărturisi pe Hristos în închisorile comuniste. Rămâne ca şi Biserica Ortodoxă Română să realizeze un martirologiu creştin cu preoţii, monahii, creştinii şi intelectualii români care au suferit şi au murit în închisorile comuniste. Pin punct de vedere istoric persecuţia comunistă, condusă de dictatorii comunişti, poate fi asemănată cu cea declanşată de împăraţii romani împotriva creştinilor în primele trei secole creştine. Metodele de tortură, procedeele de a-i face pe creştini să apostazieze sunt similare cu cele din Biserica veche. Aşa cum înainte Hristos a fost exilat împreună cu creştinii în catacombe, în păduri sau în peşteri, în perioada comunistă Hristos a fost închis împreună cu ucenicii Săi în temniţele comuniste. Hristos a coborât din nou la iad în închisorile comuniste pentru ca să transforme acest loc, cel mai josnic posibil pentru umanitate, în universitate şi altar. Fără îndoială, toate cărţile din această perioadă pot constitui un Nou Sinaxar al Bisericii, numit Vieţile Sfinţilor din închisorile comuniste. Această literatură de rezistenţă împotriva ateismului şi a comunismului este o literatură sacră prin suferinţa şi jertfa creştinilor, care face ca sângele lor să sfinţească acest pământ, iar Biserica Ortodoxă Română să fie o Biserică Ortodoxă martiră.
Sfinţii şi Teologia Ortodoxă
În pofida importanţei pe care aghiologia ortodoxă o ocupă în teologia Bisericii, în teologia ortodoxă română nu există nici o disciplină de aghiologie ortodoxă în facultăţile şi seminariile teologice. De multe ori, teologii ortodocşi, influenţaţi de o concepţie bulltmanistă, demitologizează Vieţile Sfinţilor, considerând că virtuţile şi martiriul lor sunt prezentate în mod exagerat de Minee şi de scriitorul bisericesc Simeon Metafrastul. De aceea, în teologia contemporană nu avem până în prezent o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, aşa cum există în alte Biserici Ortodoxe. În plus, această concepţie afectează şi planul liturgic datorită faptului că mulţi dintre sfinţii teologi precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfânta Eufimia şi alţi sfinţi nu sunt serbaţi şi nu au o imnografie pe măsura vieţii şi a sfinţeniei lor. De asemenea, nici Bisericile construite în epoca noastră nu mai au ocrotitori pe sfinţii mari teologi.
În teologia greacă contemporană există la toate facultăţile de teologie ortodoxă o catedră de aghiologie ortodoxă însoţită de discipline teologice ca: Imnografie creştină şi Teologia şi spiritualitatea duhovnicilor contemporani. Teologi ca E. Theodorou, P.B. Pashos, D. Tzamis, St. Papadopoulos, Ant. Papadopoulos au realizat cursuri de aghiologie ortodoxă, monografiile sfinţilor, martirologii, mitericoane, paterice, imnografii pentru sfinţii contemporani. Toate aceste demersuri şi contribuţii teologice au avut ca mesaj sintagma părintelui Florovsky „înapoi la Sfinţii Părinţi!", echivalent cu „înapoi la Vieţile Sfinţilor!". Întoarcerea la izvoarele teologiei înseamnă întoarcerea la Vieţile Sfinţilor. Şi în teologia română veche după Sfânta Scriptură, Psaltire şi cărţile de cult, Vieţile Sfinţilor erau printre cele mai editate şi citite cărţi la români. Din nefericire, astăzi Vieţile Sfinţilor au rămas un capitol uitat în teologia noastră contemporană, dar şi în preocupările credincioşilor noştri. Bunăoară, mulţi dintre creştini citesc multe reviste şi cărţi despre vieţile scriitorilor, muzicienilor, marilor vedete din sport şi din muzica modernă, dar nu mai există o preocupare pentru Vieţile Sfinţilor, care devin de multe ori legende ale creştinismului. În acelaşi mod şi în cultura modernă, în afară de sumarele menţiuni din ziare sau de la radio, nu mai există nici o referire la viaţa, faptele şi minunile sfinţilor. Această stare de nebulozitate apare uneori şi în calendarul ortodox unde nici măcar sfinţii români nu sunt serbaţi în întreaga Biserică, ci doar pe zone şi regiuni. Însă, durerea şi tragedia cea mai mare a creştinismului contemporan este că creştinii nu mai vor şi nu mai luptă să devină sfinţi.
Acest articol a apărut în „Îndrumătorul Bisericesc”, Publicaţie anuală a Arhiepiscopiei Sibiului, nr.154, Editura Andreiană Sibiu, 2006, p. 105-110
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu