10, 25: “Iata însa ca s-a sculat un învatator de lege ispitindu-L si zicînd: Invatatorule, ce sa fac, ca sa mostenesc viata de veci?”
Evanghelistul numeste si vorbeste de trupul acela în care petrecea în Sederea Sa pe pamînt Mîntuitorul, Cel ce este pretutindenea de fata, si care totusi iese din sînul Tatalui Sau.
Si numeste evanghelistul în aceste cuvinte învatator al legii, pe cel ce stia legea, dupa obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea ca cunoaste legea veche, dar care nu o cunostea cu adevarat. Acesta a socotit sa prinda cu vorba pe Mîntuitorul, si cu ce cuvinte voi spune îndata.
Unii oameni, guralivi, care nu-si puteau înfrîna gura, misunau prin întreaga tara a iudeilor, si chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, si spunînd ca El zice ca porunca data prin Moise este fara de folos si sens si ca El aduce învataturi noi.
Si se aflau si unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase de aceea si care primeau pe deplin propovaduirea evanghelica cea mîntuitoare. Asadar, voind acel învatator al legii, sau sa prinda în cursa pe Hristos si sa-L auda ca graieste ceva împotriva lui Moise, sau sa faca sa spuna ca învatatura data de El este mai buna decît porunca data de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l si zicînd: “Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”
El vine la Mîntuitorul cu ipocrizie, si prefacîndu-se ca Îl cinsteste si avînd o cugetare mincinoasa, ca si cum prin vorbele frumoase ar fi putut sa-I ascunda ispitirea ce I-o facea Lui. Dar ar fi putut sa-I spuna Lui, cineva dintre cei care cunosteau bine taina întruparii si iconomiei ei: “Daca ai cunoaste legea, si puterea vederii si întelesului duhovnicesc (teoria) ascunsa în ea, ai sti prea bine Cine este Cel pe care te apropii sa-L ispitesti, adica Cela ce cunoaste gîndurile ascunse si care are putere sa vada inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numesti “Învatatorul” desi nu vrei sa înveti de la El; te prefaci ca Îl cinstesti, asteptînd sa-L prinzi în curse.
Priveste de asemenea reaua intentie din cuvintele acelui învatator de lege. Caci ar fi putut sa zica: Ce sa fac ca sa ma mîntuiesc, sau ce sa fac ca sa plac lui Dumnezeu, si sa primesc rasplata?
Dar lasa deoparte astfel de vorbe, si folosind cuvintele Mîntuitorului se face pe sine însusi de batjocura, întrucît avea obiceiul Mîntuitorul tuturor Hristos, sa graiasca adesea despre viata cea de veci, cu cei ce veneau la El, învatatorul acela de lege cînd a vorbit – asa precum am spus – se folosea de cuvintele lui Hristos.
Dar daca ai fi iubitor de învatatura cu adevarat, învatatorule de lege, ai fi ascultat poruncile date de El care aduc pe oameni la viata cea vesnica, dar fiindca tu Îl ispitesti în chip miselesc si viclean, nu vei auzi nimic din acestea decît doar poruncile rînduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este limpede de tot – nu au ca rasplata viata de veci, ci au o plata data aici în lumea aceasta, si dau izbavirea de necazuri si de asemenea daruiesc în schimb bunatati destul de alese. “Caci de veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamîntului veti mînca. Iar de nu veti voi, si nici nu veti asculta de Mine, sabia va va mînca” (Is. 1, 19-20).
10,28: ”Si a spus Iisus: drept ai raspuns, fa aceasta si vei fi viu.”
Dupa ce a grait învatatorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce cunoaste toate cercetînd rautatea lui, si mustrînd cugetul lui cel viclean, i-a spus: “Drept ai raspuns, fa aceasta si vei trai”.
Deci a pierdut prada sa învatatorul de lege si s-a rupt mreaja înselaciunii sale. Asadar vom spune lui cele graite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmarit ca o prada si ai fost prins” (Ier. 2, 14)
Dar, dupa ce învatatorul de lege n-a reusit sa prinda prada Sa, s-a întors spre îngîmfare. De la înselaciune a venit la mîndrie. Caci patimile cele rele îl înconjoara pe el unele dupa altele. Caci el întreba pe Hristos nu pentru ca voia sa învete, ci, fiindca.- spune evanghelistul voia sa se arate pe sine drept (sau: vroia sa se îndreptateasca pe sine).
Priveste cum glasuieste el, din iubire de sine si în acelasi timp din mîndrie: “Dar cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca sa-l iubesc pe el ca pe mine însumi? Caci eu sînt mai presus de toti (îi întrec pe toti) sînt învatator al legii. Judec pe toti, si nu sînt judecat de catre nimeni. Osîndesc si nu sînt osîndit. Ma deosebesc de toti. Sînt mai bun (mai virtuos) decît toti. Tuturor le poruncesc. Toti au nevoie de mine (ma solicita) iar eu n-am nevoie de nimeni.
Cine deci este aproapele meu, pentru ca sa-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni, desigur, învatatorule de lege nimeni nu este ca tine, te rînduiesti pe tine mai presus de toti? Lasa la o parte mîndria ta (litt = da drumul la sprinceana ta) aminteste-ti de Parimiast (alcatuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sînt întelepti” (Pilde 13, 10).
Cu adevarat în aceste cuvinte virtutea vietii consta în dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Oare aceste învataturi nu au fost modificate de catre noi, însa ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, si cuprindeau o porunca mai întinsa.
Caci iubirea fata de Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea, nimiceste dragostea fata de bani; fata de placere, fata de slava desarta. Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumesti îl face ales si separat de lume îl uneste cu Hristos, si vorbind îndeobste, face pe om crestin din iudeu.
Iar dragostea fata de aproapele este bine înteleasa cînd ea nu exista numai fata de acela care este din acelasi neam, ci fata de tot cel ce este de aceeasi speta umana, si cînd îl face pe om sa o însoteasca cu dragostea fata de Dumnezeu.
Si de asemenea cînd ea adauga si imitarea lui Hristos, adica sa iubim pe aproapele nu numai ca pe noi însine, ci mai mult decît pe noi însine, asa încît sa ne punem în primejdie de moarte sufletul (viata) nostru pentru prietenii nostri, ceea ce Domnul a facut.
Asadar dupa ce a fost laudat de Mîntuitorul, învatatorul de lege pentru ca a dat un raspuns bun, s-a aruncat în mîndrie, hotarînd ca nimeni nu este aproapele sau, întrucît nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveste dreptatea sa. Asa fel de gînduri tot asa de înaltate, are si fariseul acela care zice: “Nu sînt ca ceilalti oameni” nestiind ca tocmai aceasta nimiceste dreptatea, adica a nu face din dragoste ceea ce faci.
Si aceasta de acum se arata, ca are lipsa de dragoste. Si are lipsa de dragoste pe deplin si fata de Dumnezeu, si desigur si fata de aproapele sau, caci în mod evident, el cugeta ca nu este nimeni aproapele sau. Întrucît este un lucru limpede ca acela care nu iubeste pe fratele sau pe care îl vede, nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.
10,30: ”Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut între tîlhari…”
Priveste cum arata Mîntuitorul cine este aproapele nostru, nu defmindu-l prin neamul sau si nici hotarnicindu-l prin virtutea din el, ci indicîndu-l doar prin firea sa (de om).
Caci Mîntuitorul istoriseste despre un oarecare om, care a patimit rau de la tîlhari, caruia i se cuvine dragostea fata de oameni din partea oricarui om, întrucît firea sa de om cere aceasta.
Si se mai arata în parabola de mai sus si aceasta, ca mai curînd gaseste pe aproapele sau cel dupa fire, omul care nu este mîndru, decît cel care este plin de mîndrie.
Caci samarineanul a fost mai bun decît preotul si decît levitul. Caci acestia din urma au trecut pe lînga omul care se afla pe jumatate mort si care se afla într-o stare dintre cele mai rele, nesimtind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici untdelemnul dragostei nu l-au daruit si au avut o minte lipsita de compatimire si cruda.
Iar cel ce era de alt neam si facea parte dintre samarineni, a împlinit legea dragostei. Asculta deci aceasta: “Atunci raspunzînd Iisus”
10, 34: “Si suindu-l pe asinul sau.”
Sau în alt fel dupa cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înteles aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte si s-a facut la fel cu ele” (Ps. 48, 21). Si a bolit de întreaga pofta dobitoceasca (animalica) si neînfrînata.
Hristos însa Si-a facut început al neamului nostru, El, care nu cunostea pacatul ne-a aratat în Sine Însusi mai întîi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Caci El a luat slabiciunile noastre si a ridicat înlaturînd bolile noastre. De aceea spune în Evanghelie ca a suit pe vita sa pe omul care a dobîndit îngrijirea sa.
Caci El ne-a asezat în Sine pe noi, întrucît sîntem madulare ale trupului Sau. Dar El ne-a adus si la o casa de oaspeti Biserica, cea care a primit pe toti si i-a cuprins pe toti. Caci uneori nu vom mai auzi dupa cuvîntul acela strîmt al umbrei din legea veche si a slujirii lui Dumnezeu în figuri si tipuri: “Nu va intra amonitul si moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergînd învatati toate neamurile” si “cel ce se teme de Domnul si lucreaza dreptatea din orice neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).
Si fiind adus (în casa de oaspeti) s-a învrednicit de mai multa grija înca. Caci, Biserica fiind strînsa din neamurile cele ce se ucisera pe sine prin închinarea la multi dumnezei, în ea se afla Însusi Hristos dupa cum este scris: Si El locuieste si umbla în ea si daruieste tot harul duhovnicesc. De aceea si conducatorului casei de oaspeti (acesta poate sa fie înteles ca fiind chip al apostolilor si al pastorilor ce au venit dupa el si al dascalilor). El i-a dat doi dinari cînd s-a întors în ceruri, spre a purta de grija cu bagare de seama de cel suferind. Si El a mai adaugat: “daca vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu cînd ma voi întoarce îti voi da tie înapoi”.
Hristos numeste doi dinari, pe cele doua asezaminte, pe acelea dar prin legea lui Moise si prin prooroci, si pe asezamîntul dat prin Evanghelii si prin legiuirile (hotarîrile, poruncile, constitutiile) apostolilor.
Fiindca amîndoua aceste asezaminte sînt ale Unui singur Dumnezeu, si poarta un singur chip (icoana) a Unui singur Împarat de sus, ca si dinarii, si de asemenea au întiparite (gravate sapate) si reprezinta (închipuiesc) acelasi semn (figura, marca, chip = haraktir) în inimile noastre datorita cuvintelor si învataturilor lor celor sfinte întrucît în el a grait acelasi Duh Sfînt.
Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) si înaintea lui Marcion acesti oameni lipsiti de credinta în Dumnezeu cu desavîrsire, au pus pe seama a doi dumnezei deosebiti, aceste asezaminte. Dar cei doi dinari, sînt a unui singur împarat, si dinarii au fost dati capeteniei casei de oaspeti de catre Hristos în acelasi chip si cu aceeasi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe acestia luîndu-i pastorii Bisericilor celor prea sfinte si înmultindu-i prin învataturile lor cu osteneli si trude, si mai cheltuind si de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit acesti bani prin cheltuirea lor (caci acesta este argintul acela gîndit, din care de se cheltuieste nu scade, ci sporeste si creste, si acesta este temeiul si ratiunea învatamîntului si a predaniei).
Iar cînd se va întoarce Stapînul în ziua cea din urma, vor spune fiecare din ei: – “Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iata am mai cheltuit si de la mine, si am cîstigat alti doi dinari, prin care turma mea a sporit” Si Hristos raspunzînd va zice: “Bine sluga buna si credincioasa, întru putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune. Intra întru bucuria Domnului Tau” (Mt. 25, 16-21).
10, 36: “Deci care dintre acestia trei socoti tu, ca este aproapele celui cazut înmîna acelor tîlhari?”
Pe buna dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede ca este aproapele celui care a patimit rele. Iar învatatorul de lege a zis: “Cel ce a avut mila de el”. Caci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi si fa si tu asemenea”.
Fiindca vrednicia preotiei este lipsita de folos, pentru cei ce o au, si de asemenea este fara nici un folos sa se numeasca învatatori de lege, cei care par numai sa fie astfel de învatatori, daca ei nu se fac slaviti chiar prin faptele lor. Caci iata s-a împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste fata de aproapele sau.
Acest om era samarinean, dar nu era de dispretuit. De aceea aduce marturie, cel dintîi dintre ucenici, adica fericitul Petru care scrie asa într-un loc: “Cu adevarat cunoastem ca Dumnezeu nu cauta la fata omului, ci cel ce se teme de El si face dreptate, din orice neam ar fi este placut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).
Caci Domnul cel care iubeste virtutea primeste pe toti cei ce îndragesc faptele cele bune, si îi îmbratiseaza, si îi face apropiati si casnici ai Sai, si îi învredniceste de bunatatile viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu