Lc. 12, 16-21, cf. GNT:
16. Și a spus parabola [aceasta] către ei, zicând: Unui om bogat [antropu plusiu] pământul [i hora] i-a fost roditor /productiv [efforisen] [într-un an].
17. Și discuta/gândea întru sine [dieloghizeto en afto], zicând: Ce fac, că nu am unde să adun [sinago] roadele mele?
18. Și [în cele din urmă] a spus: Aceasta voi face: voi fărâma hambarele mele și mai largi le voi zidi și voi aduna acolo tot grâul și toate bunătățile mele
19. și voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani! Odihnește-te/relaxează-te, mănâncă, bea, veselește-te.
20. Dar Dumnezeu i-a spus lui: Nebunule, [în] această noapte sufletul tău îl vor cere [apetusin] de la tine! Și cele pregătite [itimasas], ale cui vor fi?
21. În acest fel [se petrec lucrurile cu] cel care își adună sieși [o tisavrizon] și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [mi is Teon pluton].
***
†
Iubiți frați și surori întru Domnul,
cum nu se poate mai bine…parabola de față reprezintă starea noastră interioară, a tuturor, atunci când ne e bine…și uităm că altora le e rău. Sau presupunem că toți sunt la căldurică aidoma nouă…dacă astăzi, acum, o ducem bine. Adică nu numai bogații suferă de starea asta de irealitate practică, ci și oamenii cu venituri modeste sau umile.
Iar avalanșa de bunuri și de facilități a lumii postmoderne, în care poți cumpăra foarte ușor zile de odihnă, proprietăți, mașini, unelte, bijuterii și haine, dacă te ține contul din bancă (pentru cei bogați) sau dacă câștigi o sumă de bani la super bingo sau la loto sau ți se mărește salariul sau pensia (pentru cei cu venituri medii sau mici) îți creează o stare de bine telurică, orizontală…în care uiți de Dumnezeu, de viața de apoi, de mântuire, de tot…
Aranjarea în istorie, adică am serviciu, am casă, am familie, am de toate…o duc bine, și nu mă mai interesează de ce-o să fie acum sau pe lumea ailaltă e cea vizată de Domnul aici, în acest om, care e declarat nebun, tocmai datorită lipsei lui de așteptări verticale.
Și prin asta nu înseamnă că Domnul ne dorește pe toți cerșetori, ci Domnul ne dorește pe toți realiști, treji, chiar dacă suntem în mijlocul bogăției sau a sărăciei lucii. Pentru că viața de aici nu e totul și pentru că mântuirea noastră reprezintă preocuparea de căpătâi și nu strângerea de capital sau prosperitatea strict materială.
Însă lumea postmodernă e lumea goalei imagini de sine, a capitalului strâns fără etică, a promiscuității legale, a indiferenței față de Dumnezeu și de tot ceea ce transcende mundanul. Bineînțeles că Biserica e o vestigie neplăcută de mulți iar morala publică e din ce în ce mai plină de imoralitate, pentru că lumea noastră nu mai e atrasă spre sus, spre cupola Împărăției lui Dumnezeu ci e centrată spre murdăria din noi înșine, care suntem inși alienați, neînțeleși și secătuiți de viață.
Degeaba vrem să fim cunoscuți când noi suntem socotiți niște biete numere, niște CNP-uri dintr-un computer.
Degeaba vrem să arătăm bine, pe-afară, când noi suntem triști, goi de bucurie și colcăind a patimi.
Degeaba trăim bine, avem mese luxoase, ne permitem multe, dacă nu ne permitem să fim…oameni ai lui Dumnezeu, ci doar niște biete animale de povară, împovărate cu griji și plăceri mărunte (trebuie să mă duc să joc golf, trebuie să îmi vopsesc părul, am nevoie de o nouă rochie, mă duc în excursie în Haway, nu știu dacă mă înșeală soția, nu știu cum să vorbesc cu fiica mea) sau de invidii mărunte (de ce eu nu pot să-mi cumpăr aragaz ca Florica, de ce colegul meu Costel are cu 100 de lei mai mult la salariu, de ce Maricica are pensie de 600 de lei și eu de 400 de lei etc.).
Iar afronul [a + fron], adică cel fără minte, nebunul de la v. 20 e tocmai acest tip de om cu dorințe pur orizontale, înșurubate în lumea asta, indiferent dacă are sau nu are bani. Pentru că nu ești drac bălțat dacă ai bani și nici înger dacă ești sărac, ci ești înger sau drac (ca să continui vorba populară) datorită voinței, a aplecării tale spre bine sau spre rău.
Dumnezeul nostru nu l-a făcut nebun pe bogat pentru că i-a rodit pământul din câmp grâu din belșug. Pentru că pământul rodește din voia lui Dumnezeu. Problema nu constă nici în aceea că avea hambare mici, le-a dărâmat și a făcut altele mai mari…pentru ca să bage grâul la adăpost. Pentru că, prin asta, bogatul s-a arătat responsabil și atent față de darul lui Dumnezeu.
Însă problema bogatului și a noastră e că el și noi nu suntem mulțumitori pentru darurile lui Dumnezeu. Din ceea ce primim, mai mult sau mai puțin, nu dăm și altora și facem din banii noștri, din averea și poziția noastră socială, din postul nostru de conducere sau din serviciul nostru un motiv de a trăi ca belferul, în mod discreționar, ca cel care are de toate și pentru că are de toate nu se mai interesează de nimeni și nici de mersul istoriei și nici de veșnicia lor.
Tocmai de aceea am numit irealitate practică starea interioară a celui care se simte bine în pielea lui și în banii lui…dar nu știe cum trăiesc oamenii din jurul lui. El trăiește efectiv, în mod practic, în mod real…dar ca un inconștient, ca un somnambul.
Iar pierderea în binele teluric a celui avut ca și pierderea în griji a celui sărac sunt, deopotrivă, stări stagnante, pași pe loc, pentru că în ambele cazuri oamenii se închid în binele sau în răul lor și nu mai vor să știe de nimic și de nimeni.
Și mergi pe stradă și în casele oamenilor și la locul lor de muncă și observi faptul, că nu îl interesează de cel de lângă el, își îngrijește doar apartamentul lui dar nu și scara blocului, e numai cu ai lui…și nu cu alții, e invidios pe binele altuia, se bucură de răul tău, nu mai știe cum să îți bage bețe în roate…pentru că se simte mic.
Iar capitalismul postmodern lucrează tocmai cu oameni mici, fără personalitate, cu indivizi fără scrupule, care să muncească numai pentru ca să se distreze o lună de concediu în Egipt sau pentru ca să își cumpere un apartament supermobilat într-o metropolă.
Se bazează pe oameni care vor să parvină, pe anonimi care vor să devină vedete, pe psihopați sau pe libertini care să îngroașe trendul amoralității, al lipsei de principii.
Oricât nu ne place nouă, românii majoritari sunt insensibili la lucruri de conștiință și nu poți să faci cu ei lucruri de bravadă. După 50 de ani de sărăcie, movilele de carne, de portocale sau de pâine, televizoarele și mașinile, casele de lux și salariile mari, jocurile de noroc și distracțiile le joacă românilor în cap zi și noapte.
Vor tot mai mult. Indiferent cum. Vor să aducă acasă, să aibă. Dacă ajung în funcții importante, nu contează cât de proști sau de grobieni sunt: nu se dau de acolo decât morți. Săracul vrea…bogatul vrea și mai extravagant. Iar materialismul consumist postmodern se bazează tocmai pe această dorință neînfrânată, execesivă de a cumpăra, de a avea a omului fără principii.
Pentru că e normal să ai o casă, să o mobilezi după nevoie, să ai ce pune pe masă…Însă a cumpăra o altă casă la 2-3 ani sau a schimba mobila la 6 luni sau a-ți cumpăra 300 de perechi de pantofi sau 100 de costume sau câte 50 de kilograme de carne la săptămână…aici e ceva patologic.
Și patologicul moral și mintal începe de la confundarea împlinirii interioare reale cu starea de bine adusă de o masă bună, un pat confortabil, o femeie iubitoare și un cont în bancă.
Pentru că vorbirea cu sine a bogatului, de la v. 19, acel dialog libidinos cu sine, scoate în relief tocmai această confuzie axiologică: bogatul considera împlinirea vieții lui în relaxare, mâncare, băutură și zbenguială sau veselie telurică, din care lipseau cu totul: conștiința păcatului, virtutea, sufletul, aproapele, Dumnezeu, viața veșnică.
Și acestui uituc, Dumnezeu îi pune în față adevărata oglindă a vieții lui, pentru că toate ale lui…nu îi aparțin în mod neschimbabil. Numai cel care (spune Domnul în concluzia parabolei și a Evangheliei zilei) se îmbogățește în Dumnezeu se împlinește acum și pentru veșnicie.
Și Evanghelia zilei e prima din Postul Nașterii Domnului, pentru a ne aminti că postul e ziua cadoului, a bucuriei, a ieșirii spre alții, după cum Fiul lui Dumnezeu iese spre noi, din iubire paradoxală nemărginită, făcându-se Fiul Fecioarei, pentru ca să ne învețe să renunțăm la noi înșine pentru a ne umple de El și de iubirea pentru întreaga lume.
Pentru că adunarea fără El e o pierdere totală, și viața fără iubire, fără milă, fără ochi pentru cele din jurul nostru este o viață fără împlinire reală, o viață de somnambul, care trece pe lângă dureri, pe lângă lacrimi, calcă pe inimi, forțează conștiințe, nu ia aminte la rugăminți…pentru că nu știe ce face.
Bogatul trăiește ca și cum ar dormi.
Noi trăim ca și când am fi veșnici în trup.
Nu ne pasă…că vom suferi veșnic.
Nu ne interesează de ziua de mâine…dacă astăzi ni se pare că suntem bine, că avem de toate, că această stare nu…trece…
Însă Dumnezeu strigă la noi, ca la niște nebuni, ca la niște copii prostuți și ne spune că lumea trece și odată cu ea și poftele ei și că veșnicia e adevărata noastră bogăție. Iar dacă nu suntem plini de har și de fapte bune suntem goi, oricine am fi, oricât am fi avut și oricât am crezut noi că facem sau suntem.
Și ziua de astăzi, 21 noiembrie 2010, zi de duminică…e și zi de praznic marial, pentru că sărbătorim Intrarea în Templu/în Biserică a Maicii Domnului, la vârsta de 3 ani, cu toată inima, aducându-se cu totul Domnului.
La simpozionul național dedicat Fericitului Constantin Galeriu s-a amintit faptul că acum ar fi fost sărbătorită ziua sa de naștere. O zi de naștere sărbătorită într-un mod strălucit. Pentru că această bucurie a fost și a Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care a împlinit prin intrarea sa în Templu profeția de la PS. 44, 11-12, cf. LXX: „Ascultă Fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa tatălui tău, că a dorit Împăratul frumusețea ta, căci El este Domnul tău”.
Și uitarea lumii pentru a se uni doar cu Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu, e paradigmă/exemplu pentru viața noastră ortodoxă, atâta timp cât trebuie să ne îmbogățim în Dumnezeu, adică în frumusețea, în bunătatea și în sfințenia Sa și nu în idolatrizarea de sine.
Centrarea în noi înșine sau pe propria noastră viață ne aruncă în afara comuniunii. Comuniunea e atenție iubitoare, dorință continuă, vie de a găsi soluții practice, îngăduință plină de așteptări reconvertitoare.
Ca să trăiești împreună cu alții și să le vrei binele, trebuie să le dorești folosul veșnic și nu doar pe cel de câțiva ani. Să stai în bine și să urmărești împlinirea binelui duhovnicesc în mod bine. Locuirea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor și slujirea lui Dumnezeu nu a fost doar pentru o perioadă, ci pentru totdeauna. Ea s-a așezat în har și a crescut și crește în harul lui Dumnezeu în mod continuu, în care și noi putem să creștem de la Botez, pentru că asta înseamnă viață creștin-ortodoxă: viața în Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Iar sintagma purtător de Dumnezeu exprimă tocmai acest lucru: că întreaga noastră persoană e un templu/o biserică a harului Prea Sfintei Treimi și că noi Îl purtăm pe Dumnezeu în noi. Trăim, umblăm, suntem în mod continuu cu El, pentru că suntem în harul Său cel preadumnezeiesc și atoatesfințitor.
Așadar suntem chemați să nu mai dormim pe noi, să nu mai fim niște somnambuli printre oameni, inconștienți de rolul și de responsabilitatea noastră, ci să ne luăm în serios vocația de lumină a lumii și de sare a pământului. Lumina faptelor și a vorbelor noastră nu trebuie să fie un întuneric jegos, după cum sarea înțelepciunii noastre nu trebuie să fie o perversă mânuire eufemistică a cuvintelor și a noțiunilor.
Pentru că cuvintele noastre se strică când faptele noastre le decolorează, le secătuiesc de forță. Când credităm cuvintele și când ne ținem cuvântul, când suntem una cu ceea ce spunem, atunci cuvintele sunt reconvertitoare, sunt cu putere multă, pentru că ating suflete pline de așteptări mari, frumoase, sfinte.
Și cum o să începem să auzim peste tot, comercial sau nu, colinde, asta înseamnă că suntem chemați spre așteptări mai mari decât cotletul de porc sau o placă video performantă pentru jocuri. Pentru că multul șorici te face supraponderal, egoismul te face o viperă, iubirea de bani te face o canalie, neiertarea lasă familia dezbinată, iar sufletul și trupul nostru suspină după Dumnezeu, dacă rămâne tot nespovedit și neîmpărtășit ani întregi și această dorință neînțeleasă sfâșie viața noastră ca dor, ca așteptare nedefinită dar de ne înlăturat.
În concluzie: nu vă lăsați sufletul și trupul neîmprospătate de har și faceți-vă cadoul de a vă deschide, prin spovedire și rugăciune, lui Dumnezeu, Celui care vine la noi ca să ne umple de bucuria iubirii Sale celei preasfinte. Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu