Despre moarte
Fraţi creştini,
Nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor. Se risipesc într-o clipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe şi bucuria dragostei lor din tinereţe.
În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă doresc să vorbim astăzi.
Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într-o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea.
Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi pe Dumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.
Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în ţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.
Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-a dat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.
Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzat cea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdut nemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.
Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toate veacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu moartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l în fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pe alţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.
Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea�. Ea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşte omul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte peste lumea întreagă.
Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în orice limbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama de nimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnă planurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.
Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şi ce mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într-o zi moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce repede moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.
Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s-a izbit de un stâlp de beton, unde s-a zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, să economisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit să înşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă acea maşină.
Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.
Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.
Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!
La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.
De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de vii între dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet, iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.
Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort. Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Una este să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri, schimbând dintr-o dată petrecerea într-o predică înfricoşată căci ajung din bătaie la cuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.
Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolo vorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători. Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şi despre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicile morţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râs învăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat � moartea � rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pe marginea mormântului tău.
Ce predici puternice spune moartea! Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casa lui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura de averi! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune�. Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moartea merge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar�. Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigă de răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce-şi chinuia soţia şi copiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!�
O, ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţări străine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într-o bună zi cad jos şi se termină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu se gândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpul încât nu ne dăm seama!
Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cu ucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani înainte. Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi?� Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă slăvite Doamne�. Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame?� Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele�.
Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-i ajute! Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită este moartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui�. De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.
Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi au avut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi la moartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explică deosebirea aceasta?
După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune Sfântul Apostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cu canonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta se întâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbători şi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.
Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarte înfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne mai spune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el ne atrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţii noastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nici mâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit�.
Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-i nici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi în această nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereu neîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărăm când cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.
Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şi cum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destul de gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare, ai să scapi, iată doctorii fac minuni�. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de "sfântul maslu� nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculat de pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-a intrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.
Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotul cei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivul de îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este mijlocul de îndreptare.
Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într-un singur cuvânt iubiţilor: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul�, a spus Domnul Hristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină, mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem în orice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.
Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.
Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni au focul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericolul din sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi, la voia întâmplării.
Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii? Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşti cu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nu credem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte, nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.
Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-au pierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc să vină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.
Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţi creştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat ele să li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: "Nu vă cunosc!�
Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic la spovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căci Mirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.
Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şi milioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când va suna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.
Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cu această pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V-aţi pregătit? Sunteţi gata? V-ar conveni să muriţi în starea sufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!
De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce vă face robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cât mai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi sau grăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.
Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.
În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă doresc să vorbim astăzi.
Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într-o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea.
Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi pe Dumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.
Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în ţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.
Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-a dat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.
Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzat cea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdut nemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.
Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toate veacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu moartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l în fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pe alţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.
Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea�. Ea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşte omul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte peste lumea întreagă.
Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în orice limbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama de nimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnă planurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.
Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şi ce mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într-o zi moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce repede moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.
Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s-a izbit de un stâlp de beton, unde s-a zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, să economisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit să înşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă acea maşină.
Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.
Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.
Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!
La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.
De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de vii între dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet, iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.
Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort. Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Una este să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri, schimbând dintr-o dată petrecerea într-o predică înfricoşată căci ajung din bătaie la cuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.
Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolo vorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători. Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şi despre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicile morţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râs învăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat � moartea � rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pe marginea mormântului tău.
Ce predici puternice spune moartea! Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casa lui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura de averi! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune�. Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moartea merge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar�. Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigă de răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce-şi chinuia soţia şi copiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!�
O, ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţări străine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într-o bună zi cad jos şi se termină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu se gândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpul încât nu ne dăm seama!
Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cu ucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani înainte. Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi?� Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă slăvite Doamne�. Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame?� Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele�.
Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-i ajute! Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită este moartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui�. De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.
Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi au avut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi la moartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explică deosebirea aceasta?
După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune Sfântul Apostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cu canonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta se întâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbători şi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.
Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarte înfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne mai spune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el ne atrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţii noastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nici mâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit�.
Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-i nici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi în această nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereu neîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărăm când cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.
Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şi cum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destul de gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare, ai să scapi, iată doctorii fac minuni�. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de "sfântul maslu� nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculat de pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-a intrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.
Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotul cei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivul de îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este mijlocul de îndreptare.
Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într-un singur cuvânt iubiţilor: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul�, a spus Domnul Hristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină, mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem în orice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.
Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.
Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni au focul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericolul din sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi, la voia întâmplării.
Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii? Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşti cu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nu credem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte, nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.
Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-au pierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc să vină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.
Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţi creştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat ele să li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: "Nu vă cunosc!�
Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic la spovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căci Mirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.
Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şi milioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când va suna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.
Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cu această pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V-aţi pregătit? Sunteţi gata? V-ar conveni să muriţi în starea sufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!
De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce vă face robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cât mai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi sau grăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.
Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Stăpânul vieţii şi al morţii la Tine este toată nădejdea noastră. Tu eşti bucuria şi scăparea noastră. Când moartea va veni să despartă sufletul nostru de trup, când gura va amuţi, iar sudorile morţii se vor arăta pe fruntea noastră, te rugăm fierbinte Stăpânul nostru, ca atunci să vii lângă căpătâiul nostru ca să linişteşti sufletul tulburat de griji, necazuri şi păcate. Să ne mângâi cu privirile Tale cele dulci, ca să putem bea paharul cel amar cu uşurinţă şi să ne treci şi pe noi în Împărăţia Ta cea veşnică, ca să ne veselim cu Tine în vecii vecilor
. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu