La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia)

” Atunci cand vorbeai cu Staretul, nu te lasa sa te simti mai prejos decat el, pentru ca el insusi nu se credea mai presus decat altii, ci ii vedea pe ceilalti mai presus decat el.
Adevarata smerita-cugetare este probata de necinstiri si nedreptati. Staretul a suferit multe din partea unui monah care ridica impotriva lui clevetiri neintemeiate. Dar el nu se indreptatea si nici nu se apara pe sine insusi, ci numai se ruga cu durere pentru pocainta fratelui. Iar cand a aflat ca le-a publicat intr-o carte, a spus: “Cartea aceasta este buna, iar nu cealalta.” ( Este vorba de o carte in care cineva il lauda pe Staret).

 Un oarecare egumen care a citit aceste clevetiri a spus ca ele sunt pentru Staret decoratii de onoare.
Staretul scria intr-o epistola: “Fericiti sunt cei care se bucura atunci cand sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci cand sunt laudati pe dreptate pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei.” De aceea se bucura cand auzea clevetiri impotriva sa. Odata, vorbind cu un cunoscut de-al sau despre clevetiri, i-a spus: ” Sa ma defaimezi. Poti sa ma defaimezi?”

Un alt monah de la o chilie invecinata, atunci cand intalnea inchinatori, le spunea:”De ce mergeti la acest Paisie?” Si indata incepea sa-l cleveteasca pe Staret. Desi Parintele Paisie afla toate acestea, nu se mahnea si nici nu cerea explicatii, caci acestea ii placeau mai mult decat laudele. Si nu numai atat, ci ii trimitea si daruri. “ Desavarsirea smereniei sta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.” (Sf.Isaac Sirul, Cuvantul 56, pag. 283.)
Dar cu toate ca Staretul primea clevetirile fara patima, fatarnicia insa nu o suferea, ci o infiera, precum Domnul biciuia fatarnicia fariseilor cu vai-urile, pe care nu le-a spus altor pacatosi. Odata, s-a intalnit pe drum cu monahul care-l clevetea, dar cand acela s-a dus sa-i puna metanie afisand o evlavie fatarnica si numindu-l “Staretul meu cel sfant”, Parintele Paisie i-a spus: “Alta data sa fii mai sincer.”
Staretul spunea despre smerenie: Nu este de ajuns numai sa alungam gandurile de mandrie, ci sa ne si gandim la Jertfa si binefacerile lui Dumnezeu, precum si la nerecunostinta noastra. Atunci inima noastra, chiar si de granit sa fie, se va inmuia. Cand omul se cunoaste pe sine, atunci smerenia devine pentru el o stare fiereasca. Atunci Dumnezeu vine si se salasluieste in om, iar rugaciunea se rosteste de la sine.” Cunoasterea de sine duce la smerenie si “ i se face temelie si radacina si inceput a toata bunatatea.” (Sf. Isaac Sirul, cuvantul 21, pag.112)
Credea cu tarie ca “omul smerit valoreaza mai mult decat toata lumea. Este mai puternic decat toti. Pentru ca monahul sa aiba putere in rugaciune si in nevointa, trebuie sa aiba smerenie, care ascunde inlauntrul ei putere dumnezeiasca. Dar daca are mandrie, se slabanogeste si sufleteste si trupeste. Atunci cand se nevoieste cu smarenie, are putere, chiar daca nu face multa nevointa.”
Odata, vrand sa arate roadele smereniei, Staretul a spus urmatoarele: “Aveam o pisica ce se imbolnavise. Sarmana!… Voia sa vomite, dar nu putea. Vazand-o cum sufera, mi s-a facut mila de ea. Am insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic. “Bre netrebnicule, mi-am spus in sinea mea, nici macar o pisica nu poti sa ajuti.” De indata ce m-am smerit, s-a si facut bine.”
Staretul spunea ca “astazi nimeni nu mai cumpara smerenie”. Oamenii nu cunosc valoarea si puterea ei si de aceea nu se straduiesc s-o dobandeasca. Si totusi este atat de necesara, (” Daca Dumnezeu, Caruia ii sta in fire sa mantuiasca, nu l-a mantuit pe om pana ce nu s-a smerit de bunavoie, cum omul, care in mod firesc are nevoie de mantuire, se va mantui sau va mantui fara smerenie?“, Sfantul Maxim Marturisitorul, PG.90, 160C.), incat fara ea nu putem urca la cer. De aceea se si numeste “inaltatoare”. “La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia). Cel care se smereste si ia aminte se va amntui. Monahul trebuie sa faca din smerenie o stare fireasca a sa, iar aceasta este absolut necesara mai ales pentru ultima clipa a vietii sale. “
Staretul isi dorea ca si dupa moartea sa sa-l insoteasca smerenia. Odata, inainte de adormirea sa, a spus cuiva: “Atunci cand voi muri sa ma aruncati in rapa de langa satul “Sfanta Parascheva”, ca sa ma manance cainii.” Mai demult spusese: “As vrea ca oasele mele sa se faca negre, pentru ca lumea sa spuna: ” Acesta este renumitul Paisie?” In felul acesta nu o sa ma mai cinsteasca oamenii.”
Pentru a evita manifestarile de pretuire din timpul inmormantarii sale, dar si dupa aceea, isi dorea sa moara si sa fie inmormantat in Sfantul Munte nestiut de nimeni.
Dar atunci cand a primit instiintare de la Dumnezeu ca nu aceasta este voia Lui, s-a supus cu smerenie si si-a infrant ultima sa dorinta. Singurul lucru pe care l-a cerut a fost sa nu fie chemat nimeni la inmormantarea lui. “
***
din: VIATA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL, Ieromonahul ISAAC, Ed.Evanghelismos, Buc.2005

Sursa:http://ortodoxiaprinochiimei.wordpress.com