Nimic nu uneşte viaţa noastră atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie

Soţ şi soţie

Egalitatea dintre bărbat şi femeie

“Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca „bărbat şi femeie”, precum şi pe învăţătura apostolică după care în Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal 3, 28), Sfinţii Părinţi susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie.

Şi unul şi celălalt sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi responsabilitate.

Această atitudine statornică a Părinţilor apare rezumată, de pildă, în cele două omilii Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare. Menţionăm că autenticitatea vasiliană a acestor două Omilii a fost contestată, ele fiind atribuite Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele său. Cercetarea recentă pare însă a oferi destule argumente pentru susţinerea autenticităţii vasiliene a celor două Omilii. În aceste Omilii, egalitatea dintre bărbat şi femeie este susţinută pe baza relatării biblice despre crearea omului. Vorbind despre „om” ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, Scriptura înţelege nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie. Tocmai pentru evitarea oricărei confuzii, textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu, adaugă: „a făcut (Dumnezeu) bărbat şi femeie” (Fac 1, 27).

„Şi femeia – zice Sfântul Vasile – are privilegiul de a fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, ca şi bărbatul. La fel de cinstite sunt cele două naturi, egale virtuţile lor, egală răsplata şi aceeaşi pedeapsă. Să nu zică (femeia): sunt slabă. Slăbiciunea este a trupului, în suflet însă este puterea. Deoarece e sigur că e la fel de cinstit ceea ce este după chipul lui Dumnezeu, la fel de cinstită să fie (la amândoi) virtutea, manifestarea faptelor bune“.

Deşi e mai slabă trupeşte, femeia se dovedeşte în multe privinţe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privaţiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune şi la fapte bune.

„Femeia bună (virtuoasă) are ceea ce este după chip. Nu privi la omul din afară, căci acesta este exteriorul a ceea ce a fost zidit. Sufletul se află înlăuntru, sub voalul delicat al trupului. Suflet, într-adevăr, şi sufletul este la fel de cinstit; în învelişuri (numai) se află deosebirea”.

Unitatea soţilor în căsătorie

Conform învăţăturii biblice, şi în special cea a Sfântului Apostol Pavel, soţul şi soţia alcătuiesc un singur trup. Temeiul acestei unităţi rezidă nu numai în faptul fizic al creării Evei din coasta lui Adam, ci şi în caracterul de taină al căsătoriei, aşa cum reiese din porunca lui Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” , poruncă pe care Mântuitorul Iisus Hristos, cu autoritatea Sa dumnezeiască, o întăreşte. Sfântul Apostol Pavel explică puterea acestei uniri subliniind caracterul ei de taină: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” . Mai mult decât atât, el insistă asupra numeroaselor aspecte pe care le implică vieţuirea împreună a celor doi soţi.

Sfinţii Părinţi, în tâlcuirile lor, păstrează şi dezvoltă aceeaşi învăţătură în privinţa raporturilor care trebuie să existe între soţ şi soţie, a locului şi rolului fiecăruia în familie, Biserică şi societate şi a ce trebuie să facă fiecare, şi împreună, pentru a dobândi mântuirea.

Dragostea şi respectul reciproc

Dragostea, cea mai mare dintre virtuţi, nu poate lipsi din sânul unei familii unde domneşte buna înţelegere. Însă, ea împărăţeşte în mod deplin numai împreună cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, aşa cum învaţă Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Chiril al Ierusalimului fericeşte pe bărbatul credincios, spunând:

„Mare lucru este bărbatul credincios; este mai bogat decât orice om bogat. «Bărbatului credincios îi aparţine toată bogăţia lumii» prin aceea că o dispreţuieşte şi o calcă în picioare”.

(…)Dragostea este cea care asigură unitatea şi buna înţelegere (…). Cu privire la aceasta, Sfântul Ioan spune:“Acesta este capitalul tuturor bunurilor într-o casă [...] Când este iubire, nimic din cele neplăcute nu se va întâmpla. Căci cum ar fi cu putinţă, când capul fiind unit cu trupul, fără a fi vreo dezbinare între acestea, să nu se găsească în pace şi celelalte mădulare? Când căpeteniile sunt in pace, cine ar putea dezbina şi tulbura pacea? [...] Deci, nimic nu poate fi mai important decât dragostea, căci ea este mai folositoare decât banii, decât nobleţea (rangurile), decât stăpânia şi decât toate celelalte. [...] Când este dragoste, nimic din cele grele nu se pot introduce şi dintr-însa se nasc şi celelalte bunuri” .

În altă parte, el arată:

„Un bărbat înţelept, punând mai multe fapte în rândul fericirilor, a pus printre altele şi aceasta: «Bărbatul şi femeia, zice, care se înţeleg bine unul cu altul» şi iarăşi, în alt loc, pune tot în rândul fericirilor, convieţuirea femeii cu bărbatul în cea mai mare înţelegere. Dar, apoi, chiar din început, se pare că Dumnezeu a pus o deosebită îngrijire în această convieţuire, căci vorbind de amândoi ca de unul singur, zicea astfel: «Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei» şi iarăşi, în alt loc, prin gura Apostolului Pavel, zice: «Nu este parte bărbătească sau femeiască» . Nu poate fi atâta familiaritate între doi bărbaţi, pe cât poate fi între o femeie şi bărbatul ei, dacă sunt însoţiţi după cum trebuie” .

„Când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi – atrage atenţia Sfântul Ioan - apoi acea casă nu se găseşte mai bine decât corabia cea purtată de valurile mării, fiindcă şi în acest caz căpitanul vasului se află în neînţelegere cu pilotul” .

Buna înţelegere dintre soţ şi soţia lui, se răsfrânge şi asupra celorlalţi membri ai unei familii, dar şi asupra societăţii din care aceştia fac parte. Tot Sfântul Ioan apreciază:

„Nimic nu uneşte viaţa noastră atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie. [...] De aceea şi Pavel, dacă nu ar fi fost lucrurile aşa» nu ar fi făcut atâta vorbă, fără scop, asupra acestei chestiuni. «Femei, zice, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, ca Domnului». Pentru ce? Pentru motivul că dacă bărbatul şi femeia sunt de comun acord, şi copiii cresc bine [...], şi vecinii se împărtăşesc de aroma ce emană din acea casă, şi prietenii, şi rudele; dar dacă e dimpotrivă, totul e răsturnat pe dos, totul e în confuzie”.

Locul şi rolul specific al fiecăruia dintre soţi în familie, în Biserică şi în societate

Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, a imprimat creaţiei Lui, ordinea şi buna rânduială. De asemenea, şi omului, pe care l-a făcut bun dar l-a înzestrat şi cu voinţă liberă, i-a dat puterea de a alege binele, asigurându-i toate condiţiile necesare păstrării bunei rânduieli dorită de Creatorul său.

Bărbatul şi femeia deşi doi, i-a rânduit Dumnezeu să fie un singur trup; amândoi sunt, după cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, „jumătăţi ale întregului”.

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel şi a Sfinţilor Părinţi, femeia este şi egală şi supusă bărbatului ei.

Aşa cum deja s-a arătat, Sfântul Vasile cel Mare afirmă lămurit că bărbatul şi femeia sunt egali între ei, atât pentru că sunt fiii aceluiaşi Părinte ceresc, cât şi pentru că ei sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi sunt chemaţi la aceiaşi desăvârşire şi sfinţenie. El spune:„Una este virtutea: atât pentru bărbat cât şi pentru femeie; pentru că aşa precum crearea amândurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa şi răsplata să fie pentru amândoi tot de aceeaşi cinstire. Ascultă ce spune Cartea Facerii! «A făcut Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei». Cei care au aceeaşi fire au şi aceleaşi lucrări; iar cei care săvârşesc aceeaşi faptă, aceia primesc şi aceeaşi plată“.

Se va analiza în continuare care este concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură cu raportul dintre bărbat şi femeie.

Potrivit învăţăturii Arhiepiscopului de Constantinopol, femeia este egală, stăpână şi în acelaşi timp, supusă bărbatului ei.

După el, femeia este chemată împreună cu bărbatul ei să stăpânească pământul, Dumnezeu învrednicind-o şi pe ea de aceeaşi binecuvântare, căci amândurora li s-au adresat cuvintele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac 1,28).

Aceeaşi stăpânire s-a dat celor doi soţi şi în ce priveşte convieţuirea lor în duhul dragostei, al dăruirii unuia către celălalt şi al înţelepciunii. Comentând îndemnul Sfântului Pavel: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre” (Efes 5, 25), el spune că apostolul „nu vorbeşte aici de mare sau mic, ci stabileşte o singură stăpânire”. Şi el continuă:„Fiindcă vorba lui (a apostolului) aici este despre înţelepciune. În celelalte toate, zice (apostolul), covârşească sau stăpânească bărbatul; însă unde este vorba de înţelepciune, nicidecum. «Bărbatul nu-şi stăpâneşte trupul său, ci femeia, şi femeia nu-şi stăpâneşte trupul său, ci bărbatul». Mare este egalitatea şi nu este nici o prisosinţă”.

De aceea, potrivit cuvintelor Apostolului Pavel, care zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună…” şi „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”, Sfântul Ioan comentează:„Cu alte cuvinte, el (Apostolul Pavel) numeşte lipsă acum ceea ce mai sus a numit-o datornica dragoste, ca astfel să arate importanţa stăpânirii. A se abţine unul din doi fără voinţa celuilalt, aceasta este lipsă, aceasta înseamnă a opri datoria, pe când, dacă e cu voia lui, nu se poate numi lipsă sau oprire de datorie”.

Aşadar în înţelepciune şi iubire trebuie să opereze egalitatea.

Dar, după cum s-a amintit, „femeia este şi roaba şi stăpâna bărbatului”, este stăpână pe trupul lui. De aceea Sfântul Ioan sfătuieşte pe bărbaţi să răspundă femeilor desfrânate care ar încerca să-i ispitească, zicând: „Trupul nu este al meu, ci al soţiei mele“.

Însă, femeile primesc, la Sfântul Ioan Gură de Aur, şi rolul conducător în familie atunci când bărbaţii şi-l pierd pe-al lor, făcându-se nevrednici de această demnitate. Pe unii ca aceştia îi ceartă Sfântul Ioan spunând:„Vreau să vă încredinţez soţiilor voastre, ca ele să vă instruiască. Ar fi trebuit, după legea lui Pavel, ca voi să fiţi dascălii lor! Dar, pentru că prin păcat, s-a stricat ordinea şi a ajuns capul jos, iar trupul sus, să alegem cealaltă cale“.

Potrivit referatului biblic, însă, Sfântul Ioan Gură de Aur, ca de altfel şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, susţine ideea că, încă de la început, Dumnezeu a rânduit o singură conducere în familie, cea a bărbatului, femeia trebuind să se supună lui. El spune:

„Din început (Dumnezeu) a făcut o singură stăpânire, adică pe bărbat, pe care l-a pus stăpân peste femeie…”.

În alt loc, el adaugă:

„De aceea femeia ocupă locul discipolului, iar bărbatul locul dascălului; el este stăpânul, iar ea este cea stăpânită”.

Sfântul Ioan motivează:

„Femeia, cu drept cuvânt, este supusă bărbatului, fiindcă egalitatea aduce luptă, şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru amăgirea întâmplată la început”.

Însă această luptă nu era posibilă înainte de a intra păcatul în sânul primei familii. Numai păcatul este mobilul neînţelegerii dintre oameni.

„De aceea – spune Sfântul Părinte - fiind creată din coasta lui Adam, ea n-a fost imediat supusă bărbatului, căci nici când a dus-o Dumnezeu la Adam n-a auzit spunându-i-se aşa ceva, şi nici bărbatul nu i-a zis ei altceva decât: «Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea» – şi nicăieri nu se spune de supunere, sau că i s-ar fi poruncit de Dumnezeu aceasta. Dar când ea a făcut o rea întrebuinţare de puterea sa, şi când cea făcută de Dumnezeu ca să fie de ajutor bărbatului s-a găsit că era vicleană, apoi atunci a pierdut totul; atunci a auzit cu dreptate zicându-i-se: «Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni». Fiindcă era natural ca păcatul acesta să războiască neamul nostru omenesc – apoi Dumnezeu prevăzând răutatea diavolului, a îngrădit cu aceste vorbe pe femeie, şi totodată a doborât prin această hotărâre şi vrăjmăşia viitoare ce ar fi fost între dânşii din cauza acestei viclenii, şi prin pofta cea înnăscută într-înşii a sfărâmat peretele cel din mijloc al vrajbei, adică ura cea rezultată din păcat”.

Deci, aşa după cum s-a arătat şi în capitolul precedent, Dumnezeu a pus între bărbat şi femeie atracţia unuia spre celălalt, pentru ca bărbatul să nu-şi urască femeia pentru ispita în care l-a atras, ci să trăiască în bună înţelegere.

Dumnezeu a pus şi un semn care să-i aducă aminte femeii că trebuie să fie supusă bărbatului ei, acoperirea capului ei, semn despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Capul neacoperit este „simbol al stăpânirii”. De aceea bărbatului nu i se cere a avea capul acoperit, el fiind „chip şi slavă a lui Dumnezeu“, însă femeia trebuie să aibă capul acoperit, deoarece ea este „slava bărbatului” ei. Sfântul Ioan constată: „Deci, stăpânirea bărbatului este naturală”.

Potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel care spune: „Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat” şi „Pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”, Sfântul Ioan zice:

"Dar dacă a fi cineva, aceasta este slava aceluia din care este, apoi cu atât mai mult când este icoană sau figură (a aceluia)”.

Apoi el concluzionează:

„Iată aici a doua superioritate a bărbatului, sau mai bine zis, şi a treia, şi a patra. Întâia, că Hristos este capul nostru al bărbaţilor, iar noi cap femeii; a doua, că noi suntem slava lui Dumnezeu, iar femeia este slava noastră; a treia, că nu noi suntem din femeie, ci femeia din noi; a patra, că nu noi suntem făcuţi pentru femeie, ci femeia pentru noi”.

La acestea se adaugă motivul principal al supunerii femeii faţă de bărbatul ei, şi anume, călcarea poruncii lui Dumnezeu, întâi de către Eva, şi ispitirea lui Adam. Sfântul Ioan spune:

"A învăţat femeia odinioară pe bărbat şi a stricat totul, şi cu neascultarea l-a făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început a abuzat de egalitate. [...] Nu este acelaşi lucru: de a lua amăgirea de la cel de acelaşi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vieţuitoare supusă şi roabă ţie; aşa că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită de cel supus şi rob, Adam n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă şi deopotrivă cu el. [...] Adam, nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai a fost convins simplu de către femeie”.

Desigur, Adam a greşit şi el, de aceea a fost şi el osândit împreună cu Eva, soţia lui, şi prin ei a fost osândit întregul neam omenesc (Rom 5, 12), deoarece prima pereche de oameni purta în sine firea întregii omeniri. Eva, aşadar, reprezenta întregul gen femeiesc. Sfântul Ioan explică versetul de la I Tim 2, 14: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă“; el zice: „Aici, apostolul vorbeşte de natura femeiască, căci n-a spus «Eva, amăgită fiind», ci «femeia», nume ce este comun întregului sex, şi nu numai al aceleia”.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel porunceşte: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului” (Efes 5, 22), ceea ce înseamnă în exegeza Sfântului Ioan:

„Atâta timp cât te supui bărbatului, îi slujeşti lui ca Domnului, căci dacă cel ce se împotriveşte autorităţilor lumeşti, se împotriveşte poruncii lui Dumnezeu, cu atât mai mult se împotriveşte femeia care nu se supune bărbatului. Aşa a binevoit Dumnezeu dintru început, căci pe bărbat l-a pus cap al femeii, iar pe femeie, trup al bărbatului”.

Care sunt, însă, limitele stăpânirii şi care cele ale supunerii? Acestea pot fi aflate tot la Sfântul Apostol Pavel şi de asemenea tâlcuite cu mare autoritate de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Potrivit învăţăturii lor, ca prim temei al stabilirii limitelor autorităţii şi supunerii, între bărbat şi femeie, sunt cele existente între Hristos şi Biserica Sa. Apostolul spune: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Efes 5, 23-24).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan spune:

„Deja, mai dinainte s-a încredinţat bărbatului obiectul iubirii şi i s-a impus îngrijirea de el, cu alte cuvinte s-a dat fiecăruia rolul cuvenit, bărbatului rolul de conducere şi de îngrijire, iar femeii rolul supunerii”.

Sfântul Vasile cel Mare nu consideră că este necesar să facă exegeza acestui text atât de limpede; el reia doar cuvintele apostolului, spunând: „Se cuvine ca femeile să se supună bărbaţilor lor, precum şi Biserica (se supune) lui Hristos, făcând (astfel) voia lui Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Pavel, însă, continuă: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (v. 25). Sfântul Ioan atrage atenţia:

„Ai auzit mai sus măsura supunerii? Ei bine, ascultă acum şi măsura iubirii. Voieşti ca femeia să te asculte, după cum Biserica ascultă de Hristos? Îngrijeşte-te şi tu de dânsa, după cum şi Hristos S-a îngrijit de Biserică. Chiar de ar trebui să-ţi dai sufletul pentru dânsa, chiar de ai pătimi mii de rele, sau, în fine, de ai suferi orice, tu nu te da în lături, căci de ai pătimi orice, totuşi nimic nu ai făcut în raport cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică“.

Infinit de mare este diferenţa între Hristos şi bărbat, dar mai mare este diferenţa între Biserică şi femeie. Cu toate acestea, raporturile dintre bărbat şi femeie trebuie să fie la fel cu cele dintre Hristos şi Biserică. Aşadar, orice ar face un soţ pentru soţia sa, niciodată n-ar putea să se ridice la înălţimea eforturilor lui Hristos pentru Biserica Sa.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică în ce constă diferenţa dintre lucrarea lui Hristos pentru Biserica Sa şi lucrarea ce se cere s-o săvârşească bărbatul pentru soţia lui, zicând:

„Tu faci acestea fiindcă eşti însoţit şi legat de dânsa, pe când El a suferit pentru Biserica care-L ura şi-L respingea. După cum El a adus la picioarele Sale acea Biserică, care-L ura, îl respingea şi care trăia în dezmierdări, şi a făcut aceasta nu cu ameninţări, nici cu insulte, nu cu frica sau cu alte mijloace violente, ci numai prin marea Lui îngrijire, tot aşa şi tu să te porţi faţă de femeia ta. Chiar de ai vedea-o înfumurată sau aplecată la prea multe dezmierdări sau dispreţuindu-te, tu o vei putea aduce la picioarele tale cu o mare îngrijire, cu dragostea şi cu prietenia ta pentru ea“.

Citându-l pe Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan demonstrează că Biserica nu numai îl ura şi-L respingea pe Hristos, Mirele ei, ci era necurată, era identificată cu întunericul, fără de minte, neascultătoare, amăgită, „slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire”, fiind urâtă şi urând şi ea la rândul ei.

„Aşadar – constată Sfântul Ioan -, Biserica era necurată, aşadar, avea defect, aşadar, era desfigurată, aşadar, era urâtă. Ei bine, orice fel de femeie ai lua tu, desigur nu va fi aşa cum era mireasa lui Hristos, Biserica, şi nici nu va fi atât de depărtată de tine pe cât a fost Biserica de Hristos, şi cu toate acestea El n-a hulit-o şi nici nu a urât-o din cauza sluţeniei ei. [...] Deci luând-o aşa cum era, El a înfrumuseţat-o, şi a curăţit-o, şi în fine, nu a trecut cu vederea să facă şi aceasta «ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană»”.

Toate acestea le-a făcut Hristos pentru Biserica Lui, al cărei cap El este, numai din dragoste. Aceasta este deci măsura şi limita stăpânirii pe care trebuie s-o folosească şi soţul faţă de soţia lui, al cărei cap el este, măsura iubirii, o măsură fără de măsură şi o limită fără de limite.

Unde este iubire nu are loc frica. Sfântul Ioan spune:

„Tovarăşul vieţii, mama copiilor, obiectul oricărei plăceri şi mulţumiri, nu trebuie să fie legată cu frică şi cu ameninţări, ci cu dragoste. Dar, ce fel de însoţire poate fi, când femeia tremură de frica bărbatului? Ce fel de plăcere va simţi şi bărbatul, când el trăieşte cu o sclavă şi nu cu o femeie liberă? Chiar dacă ai suferi ceva din partea ei, tu să nu o batjocoreşti, căci nici Hristos nu a făcut aşa faţă de Biserică“. Cu adevărat, nici o legătură nu e atât de tiranică ca legătura dragostei dintre bărbat şi femeie.

Pentru cei care, însă, n-au fost convinşi de aceste exemple, Sfântul Apostol Pavel, ştiind cât de importantă este această chestiune în viaţa familiei, a Bisericii şi a întregii societăţi, nu renunţă, ci insistă, indicând şi un al doilea temei, mai pe măsura înţelegerii celor simpli şi neînvăţaţi. El spune: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci flecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte”. Sfântul Ioan Gură de Aur, mirat parcă de insistenţa apostolului, se întreabă:

„Dar ce este aceasta? Cum a ajuns la acest exemplu – care este şi cel mai important – ca la cea mai însemnată figură, după ce până acum a vorbit atâtea de Hristos şi de Biserică? Cu drept cuvânt a făcut el aceasta, căci un astfel de exemplu e şi mai apropiat, şi mai clar, şi în acelaşi timp prin el se învederează şi o altă obligaţie asupra bărbatului. Exemplul dintâi nici nu era atât de necesar, căci acolo e vorba de Hristos, Care a fost şi Dumnezeu, şi de bună voie S-a dăruit pe Sine Bisericii. În acesta din urmă însă, el cercetează mai metodic faptul, căci zice: «Aşa sunt datori», adică, faptul iubirii nu e ceva din graţie (nu e o favoare), ci o datorie a bărbatului. Spunând apoi că sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor, adaugă: «Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte», adică se îngrijeşte de el cu multă sârguinţă“.

Pentru a explica cum este femeia trup al bărbatului, conform învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur face apel la referatul biblic cu privire la facerea femeii din coasta lui Adam: „Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea”; el zice apoi: „Aşadar, ea (femeia) a fost făcută din materia trupului nostru”.

Un alt argument pe care-l aduce Sfântul Apostol Pavel, pentru a demonstra că bărbatul şi femeia sunt un singur trup, este preluat tot din referatul biblic al creaţiei: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”, text invocat şi de Mântuitorul Iisus Hristos şi tâlcuit de Sfântul Ioan Gură de Aur în felul următor:

“...bărbatul părăseşte şi pe cei ce l-au născut, se însoţeşte cu femeia, iar după aceea tatăl, mama şi copilul sunt un trup, combinat din esenţa fiecăruia din ei, pe motivul că amestecându-se seminţele lor se naşte copilul, astfel că toţi trei formează un singur corp”.

El apelează şi la un exemplu din viaţă, spunând:

„Nu vezi că chiar în corpul nostru avem multe defecte? Unul este şchiop, altul are picioarele strâmbe, altul mâinile uscate, iar celălalt vreun alt membru al corpului slab şi nefolositor şi totuşi nu se scârbeşte pentru aceasta, nici nu-l taie, ci încă de multe ori îl preferă înaintea altora, şi cu drept cuvânt, căci doar e al său”.

Toate argumentele conduc spre aceeaşi concluzie, iubirea, care trebuie să aibă locul cel mai de frunte în sânul familiei: după modelul iubirii faţă de propria fiinţă şi după cel al iubirii lui Hristos faţă de Biserică, după cum s-a amintit mai sus.

„Aşadar, pe câtă iubire are cineva către sine – zice Sfântul Ioan -, tot pe atâta voieşte Dumnezeu să avem către femeie. Suntem părtaşi aceleiaşi naturi, dar cu toate acestea dreptul şi datoria noastră către femeie ne impune încă ceva mai mult. Deşi sunt două corpuri, totuşi unul e capul şi celălalt trupul“.

Dar Sfântul Părinte indică şi un alt model, preluat de la Mântuitorul Iisus Hristos, acela al unităţii în fiinţă dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. El spune:

„Capul lui Hristos este Dumnezeu. Aceasta şi eu o zic; că după cum Hristos şi Tatăl sunt una, tot aşa şi bărbatul cu femeia sa una sunt. Aşadar şi Tatăl este capul nostru”.

Ceea ce se petrece cu bărbatul şi femeia, când sunt uniţi de Dumnezeu, ca şi ceea ce se petrece între Hristos şi Biserică, bărbatul fiind capul femeii, şi Hristos, capul Bisericii, rămâne totuşi o taină, despre care Sfântul Pavel zice: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“. Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă:

„Dar de ce această taină este mare? Pentru că fericitul Moise, sau mai bine zis însuşi Dumnezeu, – răspunde el – a făcut aluzie la ea, ca de ceva mare şi miraculos. «Acum, zice, eu vorbesc de Hristos, căci şi El lăsând pe Tatăl s-a pogorât pe pământ, şi a venit la mireasa Sa şi a devenit cu ea un duh», după cum zice: «Cel ce se lipeşte de Domnul un duh este cu Dânsul». Bine a zis – continuă el – că Taina aceasta este mare, ca şi cum pare că ar zice: «am vorbit în alegorii, însă cu toate acestea Taina căsătoriei este mare şi alegoria nu poate răsturna iubirea»”.

Sfântul Apostol Pavel îşi încheie pledoaria în favoarea iubirii dintre soţi cu o frază, a cărei parte a doua pare, la prima vedere, că anulează tot demersul său de până acum: „Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică această aparentă neconcordanţă între frică şi iubire, arătând necesitatea existenţei în familie a unei singure autorităţi. El spune:

„Unde este egalitate niciodată nu va fi pace, nici în cea mai democratică familie, nici în casele celor mai mari şi nici în altă parte. De aceea este necesar să existe o singură autoritate, un singur cap“.

S-a văzut deja, de ce femeia este cea care trebuie să se supună. Sfântul Părinte atrage însă atenţia bărbatului, „să nu dispreţuiască pe femeie, că ea este trupul lui”, pe care dispreţuindu-l, se dispreţuieşte pe sine însuşi, capul acestui trup.

„Aşadar – spune el - mâinile, picioarele şi celelalte membre ale trupului, să fie în slujba capului, iar capul să se îngrijească de membrele trupului, ca cel ce are în sine toate simţirile. Nimic nu e mai bun şi mai plăcut ca o astfel de însoţire prin căsătorie”.

Sfântul Ioan apreciază totuşi, că acolo unde este dragoste, nu se pune problema autorităţii. De aceea el observă:

„Modul iubirii ni l-a arătat apostolul, dar modul temerii pe care trebuie să o aibă femeia faţă de bărbat, nu l-a arătat deloc. [...] Şi de ce oare? Pentru aceea că voieşte să stăpânească mai mult iubirea. Unde este iubire, toate celelalte urmează de la sine; dar unde este frica, în general, se întâmplă cu totul dimpotrivă. Cel ce iubeşte pe femeia sa, chiar dacă nu ar fi ascultătoare, o va supune totuşi prin iubire“.

Dar ce înţelege Sfântul Ioan prin frica de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel şi ce dragoste poate să fie aceea unde domneşte frica? El răspunde acestei întrebări spunând: „Atunci este vorba de iubire, căci cea care se teme, iubeşte în acelaşi timp, cea care iubeşte se şi teme; se teme de bărbat ca şi cap al ei, iubeşte pe bărbat ca membru al ei, fiindcă şi capul este membru al întregului corp”.

Bărbatul nu trebuie să pretindă altfel de teamă decât „ca de la o femeie liberă, nu ca de la o sclavă”, căci ea este trupul bărbatului; altfel, el îşi batjocoreşte singur trupul, necinstindu-l. În alt loc el spune: „Chiar dacă este supusă nouă, femeia însă este supusă ca soţie şi nu ca roabă, ca una ce este liberă şi de aceeaşi cinste cu bărbatul”.

Teama pe care se cuvine s-o manifeste femeia este:

„Să nu se împotrivească bărbatului, să nu-l contrazică la fiecare pas, să nu iubească întâietatea; până aici să se mărginească teama ei”.

Acolo unde lipseşte dragostea curată, frica nu este de nici un folos. De aceea şi Sfântul Pavel şi Sfântul Ioan insistă asupra guvernării în familie a iubirii. Femeia, în acest caz, nu se simte asuprită pentru că bărbatului i s-a poruncit să o iubească. Chiar dacă femeia nu şi-ar iubi bărbatul, acesta este dator să o iubească. Iar femeia dacă nu este iubită trebuie totuşi să se supună. În felul acesta fiecare îşi îndeplineşte datoria sa. Bărbatul trebuie să aibă suficientă îngăduinţă, pentru ca unitatea familiei să nu sufere, chiar dacă soţia lui ar avea anumite defecte, căci

„Dumnezeu a poruncit bărbaţilor – spune Sfântul Ioan - să sufere toate defectele femeilor, numai să nu fie desfrânate. [...] Chiar de ar fi femeia beţivă, sau rea de gură, sau pizmaşă, sau iubitoare de lux şi prin luxul ei îţi cheltuieşte averea, tu formeaz-o, că de aceea eşti capul ei; pe ea o ai de tovarăş vieţii şi de ea ai nevoie. Aşadar, formeaz-o după cum trebuie, fa [...] cele ce depind de tine“. „Aceasta este căsătorie după Hristos - arată el - căsătorie duhovnicească şi naştere duhovnicească”.

Sfântul Ioan sfătuieşte pe soţi:

„Caută mai întâi cele ale lui Dumnezeu, iar cele omeneşti vor urma cu multă uşurinţă. Formează-ţi femeia, căci numai astfel se întăresc temeliile casei. Ascultă pe Pavel care spune: «Dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor». Dacă, deci, în acest fel administrăm casele noastre, vom fi destoinici de a avea priveghere şi asupra Bisericilor, căci şi casa este o mică biserică. Numai astfel şi bărbaţii şi femeile se fac buni şi se întrec unii pe alţii”.

De asemenea, el concluzionează:

„Deci cu multă dreptate, a spus apostolul, că bărbatul să-şi iubească femeia, iar femeia să se teamă de bărbat ca de cap. «Şi cum s-ar putea aceasta?» zici tu. Cum că trebuie să fie aşa, apostolul a arătat clar, dar modul, cum şi în ce fel, vi-l voi arăta eu vouă. Dacă vom dispreţui averea, dacă vom avea privirea îndreptată numai asupra unui singur lucru, adică asupra virtuţii spirituale, dacă, în fine, vom avea înaintea ochilor frica de Dumnezeu, ei bine numai atunci căsătoria ne va fi fericită“.

Pr. Constantin Mihoc, “Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV“, Editura Teofania, Sibiu, 2002)

Sursa:www.razbointruncuvant.ro