"Nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, decât femeia de lângă el"

Dacă aceste cuvinte ne-ar îndruma calea noastră, a femeilor, am putea avea cu adevărat o viaţă şi o familie împlininită. Deşi însemnătatea stării materiale în ziua de azi este foarte mare totuşi rar cine îşi întemeiază familia alegîndu-şi partenerul de viaţă doar din aceste considerente. Ne dorim să găsim în el un suflet pereche, care să ne înţeleagă dintr-o privire şi dintr-un cuvînt. Cineva care să ne fie sprijin la bine şi la rău .

Însă perioada de „bine" rar cînd este de lungă durată, ne apar primele încercări la care nu prea rezistăm şi se începe perioada „la rău". Foarte repede înţelegerea de altă dată dispare cedînd locul reproşurilor, nemulţumirilor şi chiar învinuirilor. Şi din păcate foarte rar se termină doar cu atît.

Întreaga noastră societate este bolnavă de un egoism profund. Şi nimeni nu mai vrea să fie acela care cedează primul. Rar cine pronunţă cuvintele „iartă-mă" dacă este vinovat, şi mai rar (dacă nu niciodată) cînd nu e vinovat . Deşi aşa o vrea chiar Dumnezeu de la noi, să iertăm noi, căci în comparaţie cu ce ne iartă nouă este o nimica toată. Dar de ce să ne ascultăm chemarea înspre bine? Mai bine mergem pînă la sfîrşit în egoismul nostru. Cînd uităm că avem copii, cînd aşa de uşor pronunţăm cuvintele „hai să divorţăm" sub pretextul că nu ni se potrivesc caracterele. Aceasta se întîmplă acum cînd avem dreptul singure să ne alegem viitorul soţ. Nu ne mai impune nimeni la căsătorii forţate. Dar n-ar trebui să ne asumăm şi o răspundere faţă de ceea ce facem? Am uitat total şi de Dumnezeu şi de frică de El. De unde să avem şi dragoste faţă de El ? Dacă principala dragoste pe care o avem este dragostea de sine. Timpurile în care au existat femei devotate soţilor săi n-au foat chiar aşa de demult. Şi suferinţele lor fiind incomparabile cu nimicurile care ne aduc pe noi acum în pragul divorţului. Fiindcă pentru ele căsătoria era un lucru sfînt. Era cu adevărat o Taină. Acum faţă de această taină e o altă atîrnare - „n-am reuşit acum , hai să mai incerc o dată.„... Probăm căsătoriile de parcă ar fi o haină oarecare „se potriveşte - nu se potriveşte".

Dumnezeu ne-a creat cu un scop pe noi femeile. Şi în acest scop este şi o mare misiune. „ Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui". (Tobit 8.6) Oare sîntem noi ajutor bărbaţilor noştri? Oare îi sprijinim noi cu adevărat? Atunci cînd nu-i reuşeşte la muncă , cînd problemele nu-şi găsesc soluţii , cînd îşi perd nădejdea le sîntem noi ajutoare? Sau le ajutăm să cadă în greutăţi şi mai mari?
"Femeia este liman al barbatului". De ce să nu căutăm adevărul şi în aceste frumoase cuvinte ale Sfintului Ioan Gura de Aur? Am vrut să fim nu numai casnice, dar şi să ne realizăm şi în plan profesional, social. Dar oare aceasta ar trebui să ne abată de la scopul nobil de a fi un bun ajutor şi sprijinitor? Succesele şi insuccesele noastre în careva activităţi în afara familiei n-ar trebui să ne abată de la adevărata noastră misiune. Să ne îndepărteze de cel mai apropiat dintre oameni, fiind uniţi cu el printr-o legătură sfîntă.. Chiar dacă nu e el acela care era în visurile noastre de altă dată. Dar ce am făcut ca să fie ? Prin dragostea nostră , prin rugăciunile noastre către Creator l-am putea face chiar mai mult decît am visat. Nu există om care fiind întîmpinat zi de zi cu dragoste şi bunatate n-ar putea să se schimbe spre bine. Orice cuvînt bun , orice încurajare poate face minuni. Dar dacă zi de zi îl întîlnim doar cu reproşuri că nu este suficient de bun, că nu are un salariu suficient de mare... De unde ne aşteptăm că va vrea să facă ceva mai mult? Cît de greu nu ne-ar fi trebuie să-l încurajăm şi susţinem. Dacă îi vedem neajunsurile nu înseamnă că trebuie să şi i le indicăm. Dar să încercăm să le modelăm prin dragoste şi înţelegere. Şi atunci nu va rezista. Fără ca să îi cerem ceva, va face mai mult decît îi va sta în puteri pentru realizarea scopurilor şi dorinţelor comune.
Nu trăiesc într-o lume nereală. Şi ştiu prin cîte lucruri urîte trec familiile din ziua de azi. Dar nu avem nici un drept la deznădejde şi abandonare . Dragostea nostră şi rugăciunile noastre pot face mai mult decît ne putem închipui. "Nu te teme. Crede numai." (Marcu 5.36)
Şi poate atunci nu vom mai merge singure la biserică dar cu întreaga familie. Iar lăcrimile pe care le vărsăm acum pentru căsătoria nereuşătă vor fi cu totul altfel atunci cînd for fi lăcrimi de recunoştinţă faţă de bunul Dumnezeu...

Doamne dă minte femeii și gând de răbdare veșnică bărbaților.

Cu râvnă întru Domnul
Natalia Lozan

Sursa:http://www.ortodoxia.md