În una din epistolele sale Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne primim unii pe alţii, precum şi Hristos ne-a primit pe noi. Şi aş vrea să vă atrag atenţia la două momente. Că Hristos ne primeşte pe noi fără vreo deosebire. Iar în al doilea rând, ne primeşte fără să ne puie condiţii sau să ne ceară darea de seamă. Şi aceste două lucruri noi nu ştim să le facem şi nu ne asemănăm deloc în ele cu Hristos, pe care îl numim Învăţătorul şi Îmdrumătorul nostru.
Hristos ne ierta, dar nu aşa, precum iertăm noi. Amintiţi-vă pilda despre fiul risipitor şi cuvintele fiului "Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere", ce ar însemna "Bătrâne, cam te-ai reţinut în viaţă, de ea nu mai are nevoie nimeni, ba chiar e şi un impiediment. Hai să ne înţelegem că moartea ta cât mai de curând va fi o uşurare pentru noi. Şi voi putea trăi precum îmi doresc." Şi după acestea el pleacă. Dar va fi supus unei situţii asemănătoare, cum procedase cu tatăl său, atât cât avea bani, oamenii îl înconjurau şi îi cătau compania.
Hristos ne ierta, dar nu aşa, precum iertăm noi. Amintiţi-vă pilda despre fiul risipitor şi cuvintele fiului "Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere", ce ar însemna "Bătrâne, cam te-ai reţinut în viaţă, de ea nu mai are nevoie nimeni, ba chiar e şi un impiediment. Hai să ne înţelegem că moartea ta cât mai de curând va fi o uşurare pentru noi. Şi voi putea trăi precum îmi doresc." Şi după acestea el pleacă. Dar va fi supus unei situţii asemănătoare, cum procedase cu tatăl său, atât cât avea bani, oamenii îl înconjurau şi îi cătau compania.
Dar atunci când nu mai avea nimic oamenii i-au spus practic aceleaşi cuvinte pe care le-a spus el tatălui. "Acum nu mai avem nevoie de tine. Nu ai avut niciodată vreo însemnătate pentru noi, era doar important că ne puteam distra pe contul tău." Şi când a înţeles aceste lucruri, a ajuns la el din experienţă proprie ce i-a făcut tatălui său, a intrat în sine, s-a căit şi a purces la drum. Şi pregătea o adevărată mărturisire "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi." Şi mergea el la tatăl său, mergea şi-l numea tată, deşi înţelegea că nu este vredic să se numească fiul său.
Dar uitaţi-vă ce a făcut tatăl. Când numai văzuse feciorul în depărtare, dar nu a aşteptat ca acesta să se aprope cu ruşine şi umilinţă, să cădă la picioarele sale. Nu l-a acceptat aşa pe o perioadă "de probă" cum adesea facem noi. Dar i-a alergat în întâmpinare, şi l-a îmbrăţişat mai repede decât acela a rostit măcar un cuvânt. Şi când fiul numai a început a vorbi "Tată", a recunoscut că are un tată, deşi nu demult nu avea nevoie de tată: dă-te la o parte din calea mea, ca să nu exişti... i-a permis să zică: "am greşit la cer şi înaintea ta"-un adevăr. "Şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău." şi acesta sunt cu drept meritate, dar aici tatăl îl opreşte; deoarece nu fiu nevredic îi putea fi, dar un argat - nicicând. Tatăl mereu va rămânea tată, şi nicicând nu-şi va dori să fie stăpânul nostru. Iată cum îşi primi tatăl fiul risipitor, era suficient să se întoarcă ca să fie crezut în sinceritatea pocăinţei sale.
Nu aşa procedăm noi. Noi cerem scuze, cerem recunoaşterea completă în greşeala săvârşită. Şi mai adugăm că vom medita. "Te voi lua cu o perioadă de probă" - ca prieten, soţ, soţie. Nu aşa procedează Hristos. El nu are nevoie de nici un cuvânt, despre ce a fost în locuri îndepărtate. Pentru El e suficient că te-ai întors, ai revenit, deci ceea ce a fost a fost un coşmar, un vis. Dar acum ne-am trezit, suntem în viaţa adevărată, dar nu într-un vis de groază.
Adesea, când medităm, la iertare, zicem - iată, voi iarta şi cum voi uita? Nu trebuie să uităm! Dacă am fi în stare să uităm, ceea ce a fost, neapărat şi ne-am fi întors la ceea ce a fost. E bine să ţimem minte, dar nu şi acea răutate, cu care ţinem minte. Ţinem minte că iată cu acest om ne-am împăcat, dar totuşi în relaţiile noastre mai există o încordare, fie un neadvăr sau o ceartă anterioară. Nu aşa ar trebui să fie memoria.
Trebuie să ţimem minte că dacă acest om v-a greşit prin ceva, înseamnă că are vreo slăbiciune, şi în relaţiile cu semenii şi prin influienţa demonică. Iată acesta ar trebui să ţinem minte, ca prin toată puterea şi cu preţul propriei linişti sufliteşti, să-l apărăm şi pe el de la acestea, să nu-i aducem aminte, de ce a fost, dar să ţinem minte, că aici are un punct vulnirabil sau mai slab, care trebuie vindecat şi protejat.
Dacă am fi în stare să iertăm aşa, atunci am ierta o dată şi pentru veşnicie. Nu am ierta cu speranţa că poate omul se va schimba, dar am ierta pentru ca acel ce ne-a greşit, fiind suţinut şi îmbrăţişat de dragostea noastră, el s-ar putea schimba dacă ar fi cu voia Domnului.
Noi nu l-am primi deatât că s-ar înjosi în faţa noastră, dar doar de atât că el a venit la noi, a dovedit smerenia şi încredirea sa. Şi în sfârşit am ţine minte, am ţine minte cu durere în suflet ce s-a întâmplat, ca mai mult nicicând să nu-l punem pe acest om în situaţia, în care el s-a împeidicat şi a căzut.
Meditaţi la acestea. Aşa ne primeşte pe noi Hristos şi aşa trebuie să ne primim unul pe altul. De multe ori ne mândrim faţă de cei care ne-au înjosit, ei sunt slabi şi au căzut, iar noi suntem duri şi am rezistat. Şi mai ţineţi minte şi alte cuvinte ale Scripturii: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.
Şi dacă de ţinut minte acestea, ne putem schimba şi vindeca. Şi atunci probabil, relaţiile dintre oamnei vor fi măcar puţin asemănătoare cu aceea cum ne primeşte Hristos.
Sursa:http://www.ortodoxia.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu