Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui Dumnezeu, Care stiind caci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a randuit in acest chip. Si macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa le spun celor ce ma intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare si ma dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine si m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau si alte multe pricini puteam sa gasesc si sa le spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata si mai de folos pricina este aceasta: ca asa stie Dumnezeu ca e de folos sufletului meu si asa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune.
Deci, acum va zic si voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva, orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu, si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care asa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc si de viata lor si doresc sa moara, numai sa scape.
Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului lor, si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si infricosata are sufletul cand iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Insa noi nestiind cele mai infricosate, vedem aceste ce ni se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un batran, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un batran: "Stapane, care sa fie pricina ca ma cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Asa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, si sa ne fericim ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos si se roaga lui Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum si pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna cu acest trup, se si lupta cu patimile, dar se si mangaie, mancand, band, dormind si vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna si pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor si atat de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-si poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit". Ci si de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va daca ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa si numai trei zile sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-si aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult cand va iesi sufletul din trup si va cadea sub stapanirea muncilor si va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: caci cand este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii si mahnirea inimii il atata, il tulbura si-l scarbeste. Asa si sufletul pacatos, pururea este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-si totdeauna aminte de amaraciunea si tulburarea patimilor, care il ard necontenit si-l usuca. Dar pe langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate si acele puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa pacatele ce a facut aici in lume! Si dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul acela este nestins si infricosat, intunericul este groaznic si nesuferit si ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Caci, precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase si se desfateaza intru veselie ingereasca si fiecare se bucura si de insasi aducerea aminte a faptelor lor cele bune, tot asa si pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur, fiind mustrati si de constiinta lor pentru cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav si mai infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Si ce este mai amar decat munca in care sunt osanditi? Insa si pacatosii acolo se vor osandi si se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor si slugilor lui". Dar mai amara si mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu si a nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice si sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta de fata la acel infricosat divan si a vedea ca unii se invrednicesc a fi slaviti si laudati, iar altii a fi defaimati si osanditi ca sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita si mai nesuferita pedeapsa, rusine, necinste si intristare. Ca atunci, si mustrarea constiintei si aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici, precum zic Sfintii Parinti, si de cuvinte, si de fapte si de ganduri si nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm: "In ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui veac, adica de case, mosii, rudenii, copii, de dare si luare. Pe toate acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde si de nici unele dintr-insele nu-si mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a facut. De aceasta isi aduce aminte si nu pierde pe nici una din ele; ba si daca a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte si de cel ce l-a folosit si de cel pe care l-a folosit. De asemenea, si daca a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte si de acestea si nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte cand iese din trup; inca si mai vadit si mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un batran pentru aceasta si zicand acel batran ca sufletul cand iese din trup isi aduce aminte si de pacatul ce a facut si de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi asa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din lucrarea pacatului, si de acela numai isi va aduce aminte nu si de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta si zicea ca tine minte si locul unde a pacatuit, si chipul pacatului si obrazul cu care a facut pacatul. Si ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat asa o sa fie si vai de noi de nu de vom ingriji.
Drept aceea, va zic pururea: nevoiti-va sa castigati cugete bune, ca sa le aveti acolo: ca orice are omul de aici, aceea ia cu dansul.
Deci, o, fratilor, sa ne grijim ca sa scapam dintru aceste nevoi si Dumnezeu isi va face mila de noi. Ca El este nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe. Cei ce sunt la marginile lumii sunt cei ce se afla in rautatea cea deplina; iar cei ce sunt pe mare departe, sunt cei ce se afla intru multa necunostinta, insa si unora si altora Hristos le este nadejdea, noi numai putina osteneala sa facem si Dumnezeu ne miluieste, de vreme ce sufletul omului se aseamana unei holde: ca precum de are cineva o tarina si nu o lucreaza, cu cat o lasa de se inteleneste, cu atat se umple de maracini, pe care de va vrea sa o curateasca, va trebui sa-si sangereze mainile, pana sa dezradacineze maracinii, ce i-a lasat sa creasca in vremea lenevirii lui (ca asa se cuvine sa secere cele ce a semanat); insa cel ce vrea sa-si curateasca holda sa negresit trebuie sa dezradacineze bine maracinii, ca de nu-i va scoate din radacina, ci numai ii va taia pe deasupra, iar vor creste. Si dupa ce o va curati bine de maracini, indata trebuie sa o are si sa semene intr-insa samanta buna; ca daca numai o va curati sau o va si ara dar pe urma nu o va semana ci o va lasa, gasesc maracinii loc moale lucrat si mai bine se inradacineaza si se fac mai multi. Asa si in sufletul trandav se fac maracini, adica patimi, pe care vrand cineva sa le curateasca, trebuie sa taie din radacina pofta cea veche si obiceiurile cele inradacinate; ca nu este alt lucru mai rau, decat naravul cel rau. Pentru care zice si Marele Vasile: "Cu anevoie poate cineva birui obiceiul sau cel rau, fiindca un narav ce s-a intarit de multa vreme, are putere ca o fire". Pentru aceea trebuie sa tai, precum am zis, intai obiceiurile cele rele si patimile, ca si pricinile lor care sunt ca niste radacini. De nu se vor usca radacinile acelor obiceiuri, lesne odraslesc iarasi ca maracinii; ca sunt unele patimi, care nimic nu pot lucra, daca vei taia pricina lor din care se atata, precum zavistia singura nu este numic, dar are pricina si radacina slava desarta, fiindca vrand cineva sa fie slavit, uraste pe cel ce este slavit si cinstit. Tot asa si mania are multe pricini, dar mai vartos se naste din iubirea poftelor trupesti. Aceasta ne aduce aminte si Evagrie, spunandu-ne despre un oarecare sfant, ca zice: pentru aceea fug eu de poftele trupesti, ca sa pot taia pricinile maniei. Si toti parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai patimile ci si pricinile lor si a ne indrepta prin pocainta si plangere. Si apoi sa incepi a semana samanta buna, adica lucrarea faptelor celor bune. Ca precum am zis pentru tarina, de nu o va semana indata cineva, dupa ce o va curati si ara, iar cresc maracinii si afland locul slab de aratura, fac radacini si mai adanci si mai mari. Asa este si duhul omului: dupa ce se va indrepta si se va cai de faptele cele rele, de se va lenevi, si nu va incepe indata sa se osteneasca a face fapte bune, i se intampla ce zice Sfanta Evanghelie: ca duhul necurat cand iese din om, se duce in locuri pustii cautand odihna, si neafland-o se intoarce in locasul sau din care a iesit. Si intorcandu-se de-l ca afla nepregatit si curatit, adica pustiu de toate faptele bune, merge sa ia cu dansul alte sapte duhuri, mai rele decat el si viind, se salasueste acolo si se fac cele de apoi ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. Caci, cu neputinta e ca sufletul sa ramana in aceeasi stare, ci se sporeste spre mai bine, sau se porneste spre mai rau.
Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mantuiasca, trebuie nu numai de rautate sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: "Fereste-te de rau, si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate? Trebuie nu numai sa nu faca strambatate ci sa faca si dreptate; este curvar si lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca sa castige si infranarea. De este manios, nu numai sa conteneasca mania, ci sa dobandeasca si blandete; de se mandreste, nu numai sa nu se mai mandreasca, ci sa se si smereasca. Aceasta insemneaza: "Fereste-te de rau, si fa binele". Caci oricarei patimi rele se impotriveste o fapta buna: mandriei - smerenia; lacomiei - infranarea poftei; osandirii - rabdarea; maniei - blandetea; uraciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se impotrivesc fapte bune. Deci, precum scotand faptele cele bune, am bagat patimi in sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la noi patimile, ci in locul lor inlauntrul nostru sa sadim, faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. Pentru ca in ceasul in care a zidit Dumnezeu pe om, a semanat intr-insul si faptele cele bune, precum zice: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". Dupa chip a zis, pentru ca Dumnezeu a facut pe suflet curat, fara nici o stricaciune si singur stapanitor; iar dupa asemanare zice, adica asemenea cu Dumnezeu in faptele cele bune, caci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel din ceruri; fiti sfinti, ca si Eu sfant sunt". Apostolul zice: "Fiti buni intre voi", iar psalmul: "Bun e Domnul celor drepti la inima" si altele asemenea. Aceasta insemneaza: dupa asemanare. Din care cunoastem ca faptele cele bune fireste sunt sadite in om, iar patimile nu sunt din fire, caci nu au fiinta, nici vreun ipostas, ci precum intunericul nu are fiinta fireasca, caci se face din lipsa luminii, precum zice Marele Vasile, asa si patimile se nasc in suflet din parasirea faptelor celor bune. Cata vreme este invaluit omul de poftele trupesti, savarseste patima si o intareste de da razboi cu sufletul. Pentru aceasta se cuvine, ca si cu tarina, cand ne punem toata silinta sa o curatim, indata sa o si semanam cu samanta buna ca sa faca rod bun. Dar mai trebuie sa aiba si aceasta purtare de grija: cel ce seamana tarina sa adica sa intre adanc samanta in pamant, ca sa nu vina pasarile sa o manance. Si apoi, dupa ce o va semana asa adanc, sa astepte mila lui Dumnezeu, pana ce va trimite ploaia ca sa creasca samanta. Pentru ca oricat de mult s-ar osteni omul sa sape si sa semene, de nu va trimite Domnul ploaie semintei lui, toata osteneala este desarta. Asa si noi, cand vom face fapte bune, trebuie sa le acoperim cu smerenie, si slabiciunea noastra sa o aruncam la Dumnezeu, rugandu-ne sa ne ajute si sa ne primeasca osteneala, iar de nu, in desert ne ostenim. Dar se va intampla si dupa ce ploua sa rasara samanta, de nu va mai ploua la vreme, se usuca rodul si se pierde, caci nu numai samanta are nevoie de ploaie ca sa rasara, ci si vlastarul dupa ce rasare, iarasi are trebuinta ca sa creasca. Dar nici atunci sa nu fie fara de grija omul; caci de multe ori, si dupa ce creste si face spic, cade bruma sau piatra si pierde roada. Asa este si cu sufletul: Sa poata cineva osteni sa-l curete de toate patimile aratate mai sus si sa faca si fapte bune, dar iarasi trebuie sa ceara mila lui Dumnezeu si acoperamantul Sau, ca sa nu-l lase sa piara; ca precum am zis despre samanta, si dupa ce va face lastar si va creste facand spic, de nu va ploua la vreme, se usuca. Asa este si cu omul: dupa ce va face acestea toate, se pierde, de-si va ridica Dumnezeu mila Sa si de-l va parasi. Insa Dumnezeu paraseste pe om, cand nu-si pazeste starea sa: adica, daca este cineva postitor si cade in desfranare de mancari si bauturi si altele; sau fiind smerit, cade in mandrie. Dumnezeu mai mult se scarbeste de acestia si-i paraseste, ca pe unii ce au gustat dulceata binelui si se intorc la amaraciunea raului. Pentru care si zice Sfanta Scriptura: "Cel ce va pune mana pe plug si se va intoarce inapoi, nu se indrepteaza intru imparatia lui Dumnezeu". De aceea si Sfantul Vasile intr-un fel judeca pacatul celui cucernic si in altul al celui ce se afla in greseala. Deci, trebuie sa ia fiecare aminte la sinesi, ca orice fapta buna, oricat de mica, sa nu o faca cu mandrie spre placerea oamenilor, sau cu alt scop lumesc, ca atunci acea mica meteahna, face de pierde tot lucrul, precum am zis despre bruma, piatra si altele. Chiar de nu se strica rodul din aceste intamplari, ci sta pana la seceris, nici atunci sa nu fie fara de grija, ca se intampla de multe ori si dupa ce secera cineva tarina si ispraveste toata osteneala, ca vine un om vrajmas de da foc rodului si se prapadeste toata sudoarea lui. Deci, nu poate sa fie fara grija, pana cand nu va baga roadele sale in jitnita. Asa si omul, dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie sa fie fara grija. Ca se intampla la urma tuturor acestora, ca afla diavolul ceva, si-l inseala, sau cu indreptare, sau cu mandrie, sau aducandu-i ganduri de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale, ci il face sa se departeze de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul, il face cu un gand rau; caci se intampla cateodata ca si numai un gand rau de-l va primi cineva, sa-l indeparteze de Dumnezeu.
De aceea, va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mantuiasca, nu trebuie sa fie fara de grija, pana la moarte.
Asadar, sa nu ne lanevim, fratilor, ci sa ne ostenim si sa avem mare grija si sa ne rugam lui Dumnezeu pururea cu tot dinadinsul, ca sa ne acopere si sa ne pazeasca, pentru bunatatea Lui, spre slava Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor,
Sursa:http://www.ortodoxism.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu