Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos
sînt unii care au suferit numai pentru credinţa creştinească, stînd împotriva
elinilor, care îşi apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alţii se
nevoiau pentru dreapta-credinţă, împotriva chiar a creştinilor cu adevărat, însă
a celor ce nu cred drept şi care, nu mai puţin decît cei dintîi, multe osteneli
au suferit, pentru care au primit şi cununi deopotrivă ca şi aceia. Dintre ei
unul este acest minunat şi mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte
cuvîntul.
Pe acest mărturisitor l-a odrăslit
Palestina, pe care, dînd-o Dumnezeu lui Avraam ca moştenire, bine a numit-o
pămîntul făgăduinţei, pentru că de acolo a ieşit ceata proorocilor şi a
patriarhilor şi Însuşi Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit şi numărul
primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci şi pe acest
luminător şi stîlp al dreptei-credinţe, aceeaşi latură l-a adus şi dat în
lume.
Părinţii cuvioşilor acestora erau din
Sfînta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăţie era numele de
creştini. După ce au odrăslit acest rod sfînt, adică pe Teodor, îndată, din
tînără vîrstă, a cîştigat mare bogăţie de înţelepciune. Căci, fiind încă copil,
nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilăreşti sau
la orice fel de privelişte, ci întotdeauna se îndeletnicea în locaşurile lui
Dumnezeu. Nici o privelişte nu-i era lui mai plăcută, decît a privi spre
obiceiurile cele frumoase şi cinstite şi aceasta era lauda lui, a se supune
părinţilor lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom
bineroditor şi din odrăslirea sa cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe
urmă.
Ajungînd el în vîrstă, părinţii l-au dat
în Mănăstirea Sfîntului Sava, unui preot cu fapte bune ca să înveţe ştiinţa
dumnezeieştilor Scripturi cum şi frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu
numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă.
Amîndoi învăţau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuţit la minte, în
puţină vreme a străbătut toată învăţătura cărţii. Dorind să se deprindă la
învăţătură mai înaltă, a ieşit din mănăstire şi, aflînd un bărbat bătrîn
împodobit cu viaţa şi cu înţelepciunea, s-a lipit de acela şi a învăţat de la el
desăvîrşit filosofia cea din afară. Apoi şi pe cea dinăuntru bine a deprins-o,
căci s-a povăţuit de dînsul a trece cu vederea lumea şi toate cele ce se află în
lume.
Făcîndu-se desăvîrşit în amîndouă
filosofiile, iarăşi s-a întors în Mănăstirea Sfîntului Sava şi s-a făcut monah,
lucrînd toate cele plăcute lui Dumnezeu, încît covîrşea pe alţii cu viaţa. Căci
cine era acolo mai blînd decît el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai
înfrînat şi cine păzea mai cu sîrguinţă vremea vorbirii, a tăcerii şi a fiecărui
lucru, mai mult decît el? Încît nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici
grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală
mănăstirească să nu lipsească. Cine şi-a omorît aşa trupul? Cine şi-a oprit
ochiul, limba şi năvălirile gîndurilor, ca Teodor?
Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin
rînduiala lui Dumnezeu şi prin dorinţa tuturor fraţilor care erau acolo, s-a
hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, şi aşa locaşul Sfîntului Sava îl
avea ca pe o albină harnică, care aduna cu sîrguinţă mierea faptelor bune.
Se zice despre dînsul şi aceasta, că era
într-însul ceva în aşa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a
grăit: "Mai înainte de a te naşte te-am cunoscut; mai înainte de a ieşi din
pîntece te-am sfinţit". Că fiind prunc şi învăţînd carte la preotul mai sus
pomenit, în aceeaşi lavră a proorocit despre dînsul acel preot de Dumnezeu
insuflat, zicînd: "Acest copil frumos afară de alte nevoinţe ce va suferi pentru
Hristos, cu sfîrşit mucenicesc se va duce din viaţa aceasta". Aceasta mai pe
urmă s-a şi împlinit după cum vom arăta.
În acea vreme se înnoise iarăşi eresul
luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui
Constantin Copronim şi a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică şi
dat anatemei de Soborul al şaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa
împărăteasă Irina şi de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăşi
răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni
aici. Acesta, în vremea împărăţiei lui Nichifor, era mai întîi începător al
divanului Armeniei, apoi după cîtăva vreme s-a ales patriciu şi voievod al
oştilor răsăritului. După aceasta cu vicleşug s-a suit la împărăţie, izgonind pe
bunul şi binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, şi l-a făcut
de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact şi Ignatie, i-a
castrat şi aşa l-a trimis în surghiun cu femeia şi cu copiii.
Cînd sfinţitul patriarh Nichifor a
încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare şi îi punea coroana pe
cap, a simţit durere ca de spini în mîini şi se părea acea coroană în mîinile
arhiereului ca şi cum ar fi nişte spini ascuţiţi, ce îl înţepau cu durere; deci
a cunoscut îndată sfinţitul partiarh că semnul acela era vestirea răutăţii celei
mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat.
La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său şi se arăta ca un
dreptcredincios, pînă cînd a fost întărit în împărăţie. Apoi, după războiul cel
mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor şi-a vărsat otrava
răutăţii, arătîndu-se pe faţă că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta
s-a început astfel:
Întorcîndu-se el de la războiul acela,
şi-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise
odată că are să fie împărat, ceea ce s-a şi întîmplat. Deci s-a gîndit să-i
mulţumească pentru acea proorocie şi i-a trimis printr-o slugă credincioasă
multe feluri de daruri, vase de aur şi de argint, mîncăruri şi aromate de India.
Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul
lui, în aceeaşi închisoare, vieţuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe
acela îl rugă trimisul să primească darurile împărăteşti trimise stareţului său
şi să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce
le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăţiei, pentru că
cinsteşte icoanele, supunîndu-se dogmelor împărătesei Irina şi ale patriarhului
Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina
şi pe Sfîntul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfîntul, tulburător
de popor. Apoi îngrozea şi pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, şi a
împărăţiei şi a vieţii, de nu se va sîrgui degrabă să lepede sfintele icoane ca
pe nişte idoli.
Întorcîndu-se trimisul la împărat, i-a
spus toate ce a zis monahul acela, aducîndu-i şi scrisoare de la dînsul în
această pricină. Împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său
mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul
Milisiei, care se poreclea Cassiter şi s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce
să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane şi aştepta vreme
prielnică pentru aceasta, ca să-şi mărturisescă credinţa lui cea rea. Acela a
dat împăratului acest sfat: "În Mănăstirea Daghistei este un monah sfînt,
făcător de minuni şi mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuinţă a ne
sfătui şi sfatului lui a ne supune".
Zicînd acestea şi împăratul învoindu-se,
Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în
Mănăstirea Daghistei şi l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la
el, în haine proaste, ca să vorbească despre credinţă şi despre alte lucruri de
nevoie, ca să primească de la el sfat înţelept. Iar el să-l sfătuiască să
primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai
înainte şi să lepede idolii - că aşa numea, ticălosul, sfintele icoane - de prin
bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoşeze, căci de nu va face aceasta
degrabă, se va lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Iar de va asculta şi se va
făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească viaţă îndelungată şi împărăţie cu
multă norocire. Aşa s-a sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage
la credinţa lor cea rea pe împăratul care îşi avea inima lesne plecată spre
cugetul lor.
Făcîndu-se noapte, împăratul, neştiind
nimic de vicleşugul lui Teodot, s-a sculat şi s-a dus în haine proaste la acel
necuvios prooroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.
Ajungînd ei la monahul acela şi începînd a
vorbi, monahul stînd aproape de împărat, ca şi cum din descoperire dumnezeiască
ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: "Ce nedreptate ai făcut, o!
împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea
împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă
nu a răbdat îndelung a fi noi înşelaţi de tine, ci ne-a descoperit că eşti
împărat, iar nu om simplu". Acestea auzind împăratul s-a spăimîntat şi a crezut
că este sfînt făcător de minuni şi prooroc mai înainte-văzător. Deci cu
înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot şi la toate cele ce i se
poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.
Primind sfatul cel vătămător de suflet şi
plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos şi folositor de suflet, s-a
făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învăţase ereticul acela, îndemnat fiind
de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gînd rău,
ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui
Hristos, ca un vifor cumplit. Întîi pe sfinţitul patriarh Nichifor, care n-a
voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis.
Asemenea şi pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare,
pe Sfîntul Teodor Studitul şi pe alţi mulţi şi de Dumnezeu insuflaţi părinţi,
care se împotriveau lui, i-a izgonit şi în laturi depărtate i-a surghiunit. Iar
la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care
se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului
Hristos şi s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfînt.
Faţă de acel om fără de minte mîniindu-Se
Dumnezeu şi pornindu-Se cu dreaptă mînie, a pornit a se face deodată năvălirea
celor de alt neam. Arabii, care vieţuiau prin pustietăţile de la răsărit,
adunîndu-şi puterea lor, au pornit în stăpînirea grecească, pustiind multe
laturi şi, robind sate, au năvălit şi asupra mănăstirilor, care erau în
Palestina, precum şi asupra lăcaşului Sfîntului Sava, în care acest fericit
Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viaţa monahicească. Auzind şi văzînd
aceasta sfinţitul patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului şi pricepînd că
este pedeapsă pentru păcat şi iuţime a mîniei lui Dumnezeu pentru ocara şi
lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu rîvnă şi căuta în ce chip ar putea
stinge un foc ca acela şi ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau
hotărîrile cele părinteşti şi aduceau altele noi. Aflînd un bărbat cu bună
pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viaţa mărturisit şi cu înţelepciunea
slăvit, plin de rîvnă dumnezeiască şi cu bărbăţie neclintită întru dreapta
credinţă, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea şi cu nădejdea întru Hristos, l-a
trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.
Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării,
nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a
suferi nu numai multe osteneli, ci şi multe dureri pentru credinţa cea dreaptă
şi sufletul său a-şi pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luînd cu dînsul şi
pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungînd degrabă la împărăteasca cetate, mai
întîi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot
Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe
cei ce păreau că îi îndreptează şi mănîncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana
cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti; fiindcă pierde pe cei ce îi paşte şi
risipeşte biserica drepteicredinţe, zidind capişte urîtă a relei sale
credinţe.
Apoi, stînd chiar împotriva împăratului şi
avînd pe buzele sale cuvîntul lui Dumnezeu ca o sabie ascuţită, îl înfricoşă
mustrîndu-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci şi pe poporul lui Dumnezeu,
cu vicleşug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe
împărat ca să lase înţelegerea cea rău-credincioasă şi iarăşi să primească
buna-credinţă: "Că doar aşa - zice el - îţi va fi milostiv bunul Dumnezeu şi nu
vei întoarce toată mînia lui Dumnezeu asupră-ţi, spre a o bea ca o otravă".
Împăratul, minunîndu-se de vorba cea
slobodă a bărbatului aceluia şi de puterea cuvîntului lui, de măsura curajului
şi de îndrăzneala lui cea fără temere şi ruşinîndu-se de cinstea lui, a primit
mustrarea cu blîndeţe. Apoi, chemîndu-l, a vorbit cu el prieteneşte,
întrebîndu-l cine este, de unde vine şi ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el,
spunîndu-i că vine din Palestina, i-a arătat şi pricina venirii sale, văzînd pe
Împăratul ceresc ocărît prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru
dreapta-credinţă, a venit la dînsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru
cinstirea lui Dumnezeu.
Astfel a zis: "Nu se cuvine a ne ruşina
sau a ne teme de faţa împărătească, acolo unde se mînie Dumnezeu de către
împăratul cel pămîntesc". Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credinţe şi îl
învăţa ca să dea totdeauna cinste dumnezeieştilor icoane. Multe grăind din
Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi şi al dragostei
noastre către Hristos, al credinţei şi al mărturisirii pentru trupul Lui cel
luat de la noi, ca să cinstim sfînta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dînsul,
grăind multe împotrivă din cele de credinţa lui cea rea, dar n-a sporit nimic,
deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul şi
credinţa lui era neclintită ca un zid tare.
După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare
biruitor, iar împăratul cu cei de o înţelegere cu dînsul erau biruiţi şi
ruşinaţi. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleşug, a clătina
stîlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduinţe de cinste,
momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrşit a
auzit de la dînsul aceste cuvinte: "Ai uitat făgăduinţele ce ai dat lui
Dumnezeu, o, împărate, cînd ţi-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruţă-ţi sufletul
tău şi întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel
drept şi tare".
Atunci împăratul, schimbîndu-şi blîndeţea
cea vicleană în iuţimea cea din fire a lui şi a numelui său celui de fiară, a
poruncit să bată mult şi tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor şi pe Teofan
fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amîndoi la marginea mării, poruncind ca
nimeni să nu le dea mîncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău
cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdînd sfinţii pentru icoanele lui Hristos,
Domnul Dumnezeul izbîndirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a
răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care şi numele şi iuţimea
năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obşte a şi pierit ca
o fiară înjunghiat, de al cărui sfîrşit vom povesti.
Nu cu mult înainte de sfîrşitul lui, s-a
însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale,
care era văduvă de multă vreme şi vieţuia cu înfrînare. Ea a avut o vedenie
într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de
Dumnezeu Născătoare din Vlaherne şi, intrînd pe uşă, a întîmpinat-o o fecioară
oarecare strălucită, înconjurată de mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe.
Apoi a văzut toată biserica plină de sînge curgînd ca un rîu. Fecioara aceea a
poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sînge şi să-l dea
maicii împăratului celui păgîn ca să bea.
Aceasta văzînd maica împăratului, a zis cu
spaimă: "Eu de mulţi ani nu mănînc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea
sîngele acesta?" Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: "Dar pentru ce fiul tău
nu încetează a se umple de sînge, căci cu aceea mă mînie pe mine şi pe Fiul şi
Dumnezeul meu". Şi îndată s-a deşteptat maica împăratului plină de frică şi de
cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică
pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane şi pentru dînsele a vărsa
sînge creştinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului şi
înşelătorul cel viclean.
Încă şi a doua vedenie înfricoşată i s-a
arătat chiar lui, mai înainte cu şase zile de sfîrşitul său. A văzut că i s-a
arătat prea sfinţitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul
şi care fusese patriarh în vremea împărăţiei Irinei şi a lui Constantin. Acela,
arătîndu-i-se în vedenie, poruncea cu multă mînie unui bărbat Mihail să-l
lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultînd ceea ce i se poruncea, a lovit
tare şi l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzînd în vedenie însuşi împăratul şi
deşteptîndu-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie şi crezînd că în
mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gîndeşte
la uciderea lui, îndată a trimis şi au adus pe monahii de acolo. Şi, cercetînd
pe toţi, a poruncit ca să-i ţină la închisoare, pînă cînd vor aduce înaintea lui
pe cel ce se află între dînşii cu numele Mihail.
În acel timp se afla un oarecare voievod
cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea,
care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăţiei şi-i era
credincios şi iubit, încît şi fiului său Leon i-a fost naş. Acest Mihail mai pe
urmă, pentru oarecare pricină mîniindu-se, a schimbat prieteşugul său în vrajbă
şi, de multe ori benchetuind cu prietenii săi şi îmbătîndu-se, grăia cele rele
contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra
împăratului, văzînd vrăjmăşia lui, faţă de împărat, s-a apropiat către dînsul şi
s-a înmulţit numărul lor.
Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat şi
să ridice pe Mihail la împărăţie. Dar Mihail, fiind neînfrînat la limbă, nu a
tăcut, lăudîndu-se la toţi, cum că are să fie împărat. Şi a ajuns cuvîntul
acesta pînă la împărat şi, prinzîndu-l, îndată l-a osîndit să-l ardă de viu.
Deci, legîndu-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea şi
împăratul ca să vadă sigur sfîrşitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci şi
patru, în ajunul Naşterii Domnului. De acest lucru înştiinţîndu-se soţia
împăratului, cu numele Teodosia, a ieşit degrabă din camera sa şi a început cu
mînie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua
aceea sfîntă nu o cinsteşte, avînd a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine.
Împăratul, ascultînd-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc,
hotărînd arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcîndu-se, a
zis: "Aceasta am făcut precum ai poruncit, o! femeie, ascultînd sfatul tău, însă
tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noştri".
Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru
sineşi, chiar nevrînd, pentru că acum era lîngă uşă sfîrşitul său. Pe Mihail
ferecîndu-l, l-a încredinţat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie,
iar cheia de la uşile celui ferecat a luat-o la el şi a petrecut în acea noapte
fără somn, fiind întristat, căci se mîhnea duhul lui, neştiind ce va face.
Sculîndu-se, singur s-a dus la cel
osîndit, să vadă dacă plînge şi se mîhneşte precum este obiceiul celor ce sînt
osîndiţi la moarte. Deschizînd uşile cele închise în casa lui Papie a văzut un
lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mîhnit şi
întristat, pe acela l-a văzut odihnîndu-se cu somn adînc pe patul cel înalt şi
frumos aşternut al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pămîntul gol. Atunci
împăratul s-a spăimîntat văzînd pe cel legat şi osîndit atît de cinstit şi fără
întristare. După aceasta, s-a dus furios, ameninţînd că şi pe Papie îl va pierde
alături de Mihail.
Simţînd aceasta una din slugile ce se
odihneau acolo şi cunoscînd pe împărat, au deşteptat pe Mihail şi pe Papie şi
le-au spus că a fost acolo împăratul şi că-i va pierde pe amîndoi; iar ei s-au
înfricoşat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist - neoprindu-l la
acesta Papie - către cei de un gînd cu dînsul, zicînd: "De nu veţi săvîrşi
îndată lucrul ce v-aţi sfătuit cu noi, apoi de dimineaţă voi povesti totul
împăratului şi vă voi descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să
pier, ci şi voi". Înfricoşîndu-se acei tovarăşi ai lui de asemenea cuvinte şi
adunîndu-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail şi pe dînşii de nevoia şi de
moartea ce sta asupra lor.
Fiind miezul nopţii, se începea în
biserici obişnuita cîntare a privegherii la Naşterea Domnului nostru Iisus
Hristos. Deci, sfătuindu-se, au luat arme pe sub hainele lor şi, venind la
porţile palatului împărătesc, au intrat împreună cu dînşii în biserică, ca şi
cum ar merge la priveghere, cînd a venit şi împăratul în biserică şi stătea în
strana cea dintîi, după cum îi era obiceiul şi începea singur cîntarea
bisericească pentru că avea glas frumos.
Cîntîndu-se canonul şi apropiindu-se de
cîntarea a şaptea, ucigaşii au zis încetişor între dînşii: "Ce stăm fără lucru,
iată acum se va isprăvi cîntarea şi noi ce facem?" În acel timp a început
împăratul a cînta cu glas mare: "Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinşi
tinerii..." şi, îndată unul din ostaşii aceia, scoţînd sabia de sub haină, a
lovit pe împărat, dar a greşit, lovind pe un altul de lîngă el.
Împăratul, văzînd primejdia, a alergat în
altar şi, luînd o cruce mai mare, se apăra în uşă, oprind loviturile săbiilor ce
veneau asupra lui de la ostaşi. Atunci iată a alergat un ostaş mare şi
înfricoşat, pe care văzîndu-l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să
nu-i facă rău; Iar acela a răspuns: "Acum nu este vremea jurămîntului, ci a
uciderii" şi repezind sabia sa, l-a lovit tare, trecînd prin cruce. Astfel l-a
rănit foarte rău, tăindu-i mîna şi rupînd chiar un braţ al crucii. Atunci şi
ceilalţi ostaşi au început a-l tăia peste tot trupul şi căzînd la pămînt se
tăvălea în sîngele său, abia suflînd. Unul din ostaşi văzîndu-l aşa, i-a tăiat
capul şi aşa, ca o fiară înjunghiată, şi-a dat sufletul său, pe cînd se lumina
de ziuă; fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la
pămînt icoana Mîntuitorului, scuipînd-o şi călcînd-o cu picioarele. Acest
împărat a împărăţit şapte ani şi cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai
tiran ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui
a fost dus în mijlocul cetăţii spre batjocură şi a zăcut toată ziua neîngropat
şi nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se
bucura.
Se mai povesteşte şi aceasta, că în acel
ceas, cînd a fost ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas
de bucurie, vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas
auzindu-l nişte corăbieri, au însemnat ceasul şi după aceea s-au înştiinţat dacă
în acel ceas a pierit cel cu numele şi cu obiceiul de fiară, băutorul de sînge.
Fiilor săi, li s-a făcut îndoit rău, decît ceea ce făcuse el fiilor împăratului
Mihail Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci şi pe cei patru feciori ai lui i-au
castrat, adică pe Savatie, pe Vasile, care se numea şi Constantin, şi era
orînduit la împărăţie, pe Grigorie şi pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdînd
durerea, a murit şi l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se mai
numea şi Constantin, dintr-o durere ca aceea a muţit, apoi i-au surghiunit pe
toţi împreună cu maica sa. Deci, omorînd pe Leon, în acelaşi ceas, alergînd
ostaşii la Mihail, l-au luat, avînd încă fiarele la picioarele lui - căci cheia,
precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon - şi aşa l-au aşezat pe scaunul
împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmînd fiarele şi făcîndu-se ziuă,
l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare şi a fost încoronat împărat în
ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar acum este vremea a ne întoarce la
povestirea ce ne stă înainte, despre Sfîntul Teodor şi Teofan fratele lui. Leon
Armeanul a pierit cu sunet, iar Mihail, împărăţind după dînsul, s-au liberat
toţi mărturisitorii lui Hristos de prin surghiunii şi fiecare fără frică s-a
întors la ale sale. Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deşi nu era
drept-credincios, căci se ţinea de acelaşi eres al luptării contra sfintelor
icoane, însă nu era rău cu cei credincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă după a
sa voie. El era om neînvăţat în cuvîntul lui Dumnezeu şi nu lua seama cărţilor,
ci se îndeletnicea numai cu grijile şi deşărtăciunile vieţii celei lumeşti.
Fericitul Teodor, cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în
Palestina, patria lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea
propovăduirii lor, şi, propovăduind dreapta-credinţă, pe mulţi îi întorcea de la
eresul luptării contra icoanelor.
Era atunci în Constantinopol un vrăjitor,
cu numele de Ioan, avînd multă trecere la împărat. Acesta era atins de acelaşi
eres, purtînd îmbrăcăminte monahicească şi arătînd cu făţărnicie, chip de fapte
bune, care, nu numai pe împărat, ci şi pe mulţi alţii i-a înşelat, cîţi îl
ascultau şi se ţineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă
acest vrăjitor s-a suit şi la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar şi
el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credinţe, adică
pe cuvioşii Teodor şi Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului, i-a
dus în temniţă. Apoi i-a chemat la întrebare şi punîndu-le multe întrebări, nu
i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească - pentru că acel
vrăjitor era ca un dascăl împăratului şi cel dintîi sfătuitor - şi i-a trimis în
surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioşilor mărturisitori era ţara
cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau gata a pătimi
pentru sfintele icoane ale lui Hristos.
După aceasta s-a sfîrşit şi împăratul
Mihail, lăsînd în scaun pe fiul său Teofil, care, mai mult decît alţii, cu mai
multă osîrdie lipindu-se de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăşi a
ridicat prigoană asupra Bisericii. Deci iarăşi a început a se batjocori şi a se
lepăda sfintele icoane; iarăşi s-au pregătit divanurile, judecăţile şi temniţele
asupra celor drept-credincioşi şi iarăşi s-a înnoit tot felul de nedreaptă
tiranie. Pentru că mulţi erau munciţi ca să se plece voinţei împărăteşti şi
mulţi, înfricoşîndu-se de munci, s-au supus, deşi mai pe urmă s-au pocăit.
Atunci şi Sfîntul Teodor, împreună cu
fratele său, au început a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului
înştiinţare despre dînsul, că este tare întru mărturisirea sa şi nebiruit în
cuvinte şi, precum el singur cinsteşte icoanele, aşa şi pe alţii îi învaţă a
face. Apoi îndată, prin poruncă împărătească, s-a dus la întrebare fericitul
Teodor, împreună cu alţi drept-credincioşi, înaintea eparhului cetăţii, care
după multe întrebări, momiri şi îngroziri ale eparhului şi după ce nu l-a putut
îndupleca, l-a dezbrăcat şi l-a bătut tare cu nişte bice groase, mai mult timp.
Şi, încetînd de a-l mai bate muncitorii, stătea gol în divan cu totul
însîngerat, în privirea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu rănile cele
primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă această goliciune a
lui, sfîntul a răspuns: "Eu sînt luptător şi am ieşit să mă lupt cu vrăjmaşul
pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor este a ieşi goi la luptă.
Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre credincioşi, care iau bătaie de
la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun trupul meu în locul aceluia spre
bătăi şi să împlinesc neajungerea răbdării aceluia, cu însuşi trupul meu". O!
bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului celui curajos! O! osîrdie către Dumnezeu!
După aceea iarăşi a fost trimis în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine
va povesti pătimirile cele rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile,
foamea, arşiţa soarelui, gerul nopţii, bîntuielile, pornirile asupră-le,
chinuirea cea din toate zilele? Şi iarăşi, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le
va număra cu de-amănuntul? Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea
cea îndelungată, le răbda cu mulţumire pentru Hristos.
După doi ani, prin porunca împăratului,
iarăşi au fost aduşi la Constantinopol şi întrebaţi din nou de împărat, căci
acesta voia foarte mult să-i înduplece şi să-i întoarcă la credinţa lui cea rea.
Cît au răbdat în acea vreme se adevereşte din epistola lor cea scrisă mai pe
urmă către Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: "Cînd
am fost duşi la palat şi intram pe uşi, mergînd înaintea noastră eparhul, s-a
arătat nouă împăratul foarte înfricoşat, suflînd cu mînie, iar mulţimea celor ce
stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Şi, stînd de departe ne-am
închinat împăratului, iar el cu glas cumplit şi cu cuvînt înfricoşat ne-a
poruncit să ne apropiem de dînsul şi ne-a întrebat: "În ce latură v-aţi născut?"
Noi am răspuns: "În părţile Moaviei". El a zis: "Pentru ce aţi venit aici?" Şi
mai înainte, pînă a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste
faţă, pălmuindu-ne aşa de greu, încît puţin a lipsit să nu cădem la pămînt. Eu,
a zis Teodor, de nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea aş fi căzut pe
aşternutul picioarelor împărăteşti, dar ţinîndu-mă de hainele lui, am primit
lovituri, nemişcîndu-mă.
Încetînd de a ne mai bate ne-a întrebat
împăratul: Pentru care pricină aţi venit aici? Iar noi, nerăsuflînd încă de
dureri după lovituri, am tăcut, căutînd în jos. Iar el căutînd către eparhul,
care era acolo, a zis cu cuvinte de ruşine, cu mare mînie şi cu glas aspru:
"Ia-i pe dînşii de aici şi, însemnînd feţele lor, dă-i la doi saracini ca să-i
ducă în ţinutul lor". Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie
în mînă, pe care erau nişte stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a
poruncit zicînd a le citi: Deşi nu sînt frumoase, însă nu băga seama. Acela a
răspuns: Destule sînt şi acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea
înainte, a zis: Nici nu sînt vrednici de stihuri mai bune. Şi s-au citit
stihurile care erau alcătuite astfel:
Toţi care vin către acea
cetate,
Unde picioarele lui Dumnezeu au
stat
Dînd lumii uşurare,
Acolo şi aceştia s-au arătat
Vase prea rele ale rătăcirii.
Şi cînd au fost la multe păcate
daţi,
Necredincioşi fiind, netrebnice
mădulare,
Ca nişte tîlhari d-acolo s-au
izgonit.
Iar ei către împărăteasca cetate de
aici venind
N-au încetat rău a face
pretutindeni.
Drept aceea cu semne feţele lor
însemnînd,
I-au izgonit rău iarăşi pe cei răi şi
de aici.
Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne
ducă în divan - grăiau sfinţii despre ei - şi ieşind noi ne-a ajuns un om,
poruncind a ne întoarce înapoi cu grabă; şi iarăşi ne-a pus înaintea
împăratului. Împăratul, văzîndu-ne, a zis: Mi se pare că ducîndu-vă de aici, aţi
grăit între voi: Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc
de voi şi după aceea vă voi libera. Acestea zicînd, a poruncit să ne dezbrace pe
amîndoi. Mai întîi eu am fost bătut - grăieşte Teodor - ajutînd însuşi împăratul
celor ce mă băteau şi neîncetat strigînd: Bateţi bine. Şi m-au bătut pe spate şi
pe piept fără de cruţare şi milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam:
Nimic n-am greşit împărăţiei tale. Şi iarăşi ziceam: Doamne miluieşte! Prea
Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele
meu care striga de asemenea: Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit
în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel muncit! Doamne, Doamne, Care izbăveşti
pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul, nu depărta ajutorul Tău de la
noi! Astfel bătîndu-ne pe noi cît au vrut, a poruncit să ne ducă în divan".
Acestea au scris însuşi vitejii pătimitori
către episcopul Cizicului. După patru zile au fost aduşi înaintea eparhului, iar
el, momindu-i, le-a zis: "Numai o dată împărtăşiţi-vă cu noi şi vă voi elibera,
ca să mergeţi unde veţi vrea". Fericitul Teodor a zis, rîzînd: "Astfel grăieşti,
domnule eparh, ca şi cum ar ruga cineva pe altul şi ar zice: Nimic nu cer de la
tine, decît să-ţi tai capul numai o dată şi după aceea vei merge unde vei voi!
Deci înţelege că celui ce voieşte a ne pleca către împărtăşirea voastră, mai
lesne îi va fi a răsturna pămîntul şi cerul, încît pămîntul să fie sus şi cerul
jos, decît să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credinţă".
Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze
feţele lor. Iar ei încă arzînd de rănile care nu demult le primiseră şi de
cumplite dureri fiind cuprinşi, i-a întins pe scînduri cu feţele în sus şi cu
uneltele cele pregătite spre acea treabă au început a împunge frunţile lor şi
obrajii, însemnînd stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciţi,
pînă ce, apunînd soarele, au încetat de a mai împunge feţele lor. Plecînd de la
eparh, însemnaţii pătimitori au zis: "Să ştiţi toţi cei ce auziţi că heruvimul
care păzeşte raiul, cînd va vedea această scrisoare pe feţele noastre se va
depărta şi arma cea de văpaie va da dosul, dîndu-ne slobodă intrarea în rai.
Această muncă ce aţi pus asupra noastră, n-a fost din veac şi desăvîrşit se vor
afla însemnările acestea în faţa lui Hristos şi se va porunci a se citi vouă
acestea căci grăieşte: De vreme ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai
mici, mie aţi făcut".
După această nouă şi fără de omenie muncă
ce au răbdat pentru sfintele icoane, încă curgîndu-le sîngele, sfinţii au fost
daţi în temniţă. Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care
în vremea aceea era patriarh, iarăşi au fost trimişi în surghiun la Apamia
Bitiniei. Şi a poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească
îngropării omeneşti, ci ca pe nişte dobitoace să-i tîrască afară departe.
Mergînd ei în surghiun, s-a întîmplat a trece pe lîngă ostrovul acela unde era
surghiunit Sfîntul Metodie - care mai pe urmă a fost patriarh al
Constantinopolului - în aceeaşi vreme şi care asemenea şedea închis într-o
groapă pentru sfintele icoane, împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un
pescar. Deci din întîmplare s-au văzut cu acel pescar şi s-au înştiinţat de la
dînsul despre toate cele pentru Sfîntul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu
putinţă a se vedea cu dînsul, pentru că erau cumpliţi cei care îi duceau, a
scris către dînsul, prin acelaşi pescar aceste stihuri:
Către cel viu şi mort care şade în
groapă
Către cel pămîntesc care înconjură
laturile de sus
cei ferecaţi;
Către cel ce poartă legături, scriu cei
care au feţele însemnate.
Citind acestea Sfîntul Metodie şi,
înştiinţîndu-se din spusele pescarului aceluia despre cuvioşii răbdători de
chinuri, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în
asemenea nevoinţe; şi a scris şi el către dînşii tot stihuri, astfel:
Pe cei scrişi sus în cartea
neuitării;
Care amîndoi sînt însemnaţi în
frunte;
Pe aceşti legaţi, cel ce-şi are viaţa
îngropată mai
înainte de moarte, îi sărută
legatul.
După aceea, cuvioşii, fiind duşi de
ostaşi, au ajuns în Apamia, purtînd pe frunţile lor semnul credinţei în Hristos
şi acolo au fost închişi în temniţă, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile şi
slăbind din multele bătăi şi osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua
pomenirii Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Şi s-a dus la veşnica odihnă,
lăsînd în legături trupul lui cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui
cel după trup şi după duh, Cuviosul Teofan, plîngînd pentru despărţirea fratelui
lui şi cîntînd cele de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povesteşte că, în
vremea mutării Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareţ oarecare,
mare în fapte bune. Acesta a auzit din înălţime cîntare îngerească, care a fost
adeverirea suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a
dăruit Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind
dreptcredincioşi, au chemat pe toţi Sfinţii Părinţi din surghiun şi cu multe
laude i-au fericit. Atunci, fiind liberat şi Sfîntul Teofan din temniţă, a venit
la Constantinopol împreună cu ceilalţi, purtînd semnele biruinţei pe frunte
asupra celor răucredincioşi şi era însemnat între Sfinţii Părinţi, ca un heruvim
în mijlocul îngerilor. Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare
prăznuire, în duminica cea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post, care s-a numit de
atunci Duminica Ortodoxiei, în anul mîntuirii 842, la care fericitul Teofan a
scris un canon preafrumos, pe care l-a şi cîntat. Apoi a fost ales mitropolit al
cetăţii Niceea, prin punerea mîinilor Sfîntului patriarh Metodie, acela care mai
înainte fusese închis în groapă.
Aşa a strălucit lumina dreptei-credinţe,
iar întunericul eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută
douăzeci de ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburînd şi
întunecînd Biserica lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos.
După cîtva timp, moaştele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost
aduse din Apamia în Calcedon, dînd multe tămăduiri, în slava lui Hristos
Dumnezeu, ca Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu