IN VINEREA DIN PRIMA SAPTAMANA A SFANTULUI SI MARELUI POST, CUVANT DESPRE SPOVEDANIE [1]

In cele patru seri, cate au trecut de la inceputul postului pana aseara, am fost martori cu totii la Canonul cel Mare, fiecare din cele patru parti ale Canonului [fiind] urmata de cantarile acestea specifice Postului mare: Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor si celelalte cantari in care sunt presarate si multe invataturi pentru viata noastra crestina. La sfarsitul fiecareia, dupa cum stiti, am avut si sfaturi duhovnicesti de inalta tinuta, rostite aici in fata si in auzul tuturora, de preasfintitii vladici tineri, in ultimele trei zile. Si au talcuit cu adancime intelesul acestui mare si sfant Canon, astfel incat nu ar mai fi cazul sa va mai obosesc si eu cu un cuvant, acum, la sfarsitul

acestei zile de vineri seara. Dar, totusi, indraznesc. S-ar cuveni poate sa spunem un cuvant despre Maica Domnului, caci ea apare in fiecare rugaciune din Biserica noastra, fiecare grup de rugaciuni se incheie cu implorarea sau cu invocarea Maicii Domnului. Ea este prezenta in viata fiecarui crestin si in slujbe deasemenea. Poate ar fi bine sa vorbim despre ea, insa pentru ca [in curand] ne intalnim cu sfanta ei Buna Vestire, ramane pentru atunci un cuvant in cinstea ei.

Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Se cuvine, fara indoiala, sa cerem iertare de la El, si nu o iertare formala, ci o iertare cu lacrimi, ca sa ne spele cu adevarat aceste intinaciuni launtrice, pentru ca de El nu scapam, frati crestini, Dumnezeu e mereu prezent in viata fiecaruia dintre noi; mereu se inregistreaza viata noastra de toate zilele.

Spune acel cuvant cumplit Mantuitorul Hristos: ca in ziua aceea a Judecatii, vom da seama fiecare pentru tot cuvantul desert rostit de-a lungul vietii noastre. Apoi cate cuvinte urate, desarte, spurcate, netrebnice vorbim de-a lungul vietii? Si le uitam. Ele insa nu se uita, se inscriu undeva in subconstient, si in ziua aceea se va ridica acest capac care le inchide ca intr-un mormant, vor aparea toate vii inaintea noastra si ne vor da de mare rusine inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor cerului si a intregii omeniri. Asa incat trebuie sa ne curatim de aceste spurcaciuni launtrice, de acest balast de pacate. Sa ne curatim, pentru ca in imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, asa ne spune sfantul apostol Pavel care a fost ridicat pana la al treilea cer, incat stia ce-i acolo. Mantuitorul Hristos Insusi ne spune cu foarte multa precizie acest lucru. De aceea, cat suntem inca in aceasta viata, cat avem libertatea de a ne ruga, de a cere lui Dumnezeu iertare, de a spala aceste pete de pe haina cea luminoasa a sufletului nostru, haina luminata la botezul nostru, din pruncia noastra, cat inca putem fi pe acest pamant, putem plange, putem cere iertare si ne putem cu adevarat lumina. Atunci va fi prea tarziu si nu va fi luata in seama nici una din plangerile noastre.

Pentru ca acest Canon, asa cum am spus, e o tanguire, o plangere de jale sau o marturisire, in care ne plangem faptele noastre cele rele, de la inceputurile lumii, de la Adam si Eva si pana la sfarsitul vietii noastre, cand ne vom intalni in fata dreptului Judecator cu faptele noastre, in aceasta confruntare cu noi insine. E o marturisire in acelasi timp: marturisim in acest Canon toate pacatele pe care le-am facut fiecare din noi, le recunoastem acolo. Canonul are aceasta nota specifica: „eu sunt cel pacatos”, ne recunoastem fiecare in parte vina noastra. Asa este compus acest Canon, pentru ca insusi autorul se socotea pacatos, desi era un sfant. De aceea marturisirea Canonului, cuprinsul lui ne indeamna sa ne marturisim si noi pacatele, fiecare in felul lui si in intimitatea lui, sa ne adunam gandurile, faptele, uraciunile si sa le spalam, sa le curatim, sa le aruncam din noi insine.

Se intampla ca foarte multa lume neglijeaza acest lucru, neglijeaza si se tot aduna mereu pata dupa pata, pacat dupa pacat, pe acest strat launtric al omului cel duhovnicesc din noi. Se aduna in asa masura incat, la un moment dat, ni se pare ca nu mai avem nevoie sa ne mai curatim, sa ne mai spalam. Iata, chiar astazi se plangea cineva, o biata sotie, ca sotul ei care nu se spovedise din tinerete, a murit de un atac de cord. Avea ca orice om pacatele lui, dar niciodata nu s-a spovedit si nu s-a impartasit. Mai zilele trecute, venise o batrana de 75 de ani si spunea ca [numai atunci] cand era copila, eleva de scoala primara, s-a spovedit de sila, impinsa de maica-sa la spovedanie. Atata amar de ani, atatea pacate suprapuse pe sufletul ei, pe omul cel dinlauntru! Inchipuiti-va ce coaja, ce solzi de nesimtire, ce ermetic inchis [este] acest suflet, fara legatura cu bunul Dumnezeu! Pentru ca suntem ca intr-o carcasa prin care nu mai poate respira duhul lui Dumnezeu, aerul cel duhovnicesc (…).

Canonul, chiar la inceput, are o nota foarte personala. Iata cum incepe, ca o marturisire:

„De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase, ce inceput voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum? Ci, ca un milostiv, da iertare gresalelor mele (…). Ravnind neascultarii lui Adam celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea pururea fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele (…). Am pierdut darurile cele dumnezeiesti daruite de Tine. Intinatu-mi-am haina trupului si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului (…). Ruptu-mi-am vesmantul cel dintai care mi l-a tesut mie Ziditorul cel dintru inceput. Pentru aceasta zac acum gol“.

Si Canonul deapana mereu asemenea tanguiri dinlauntru, cum am mai spus, cautand o respiratie, o inaltare, o luare de legatura cu prea bunul Dumnezeu.

Toate aceste spuneri ale Canonului, frati crestini, ne amintesc noua, crestinilor, de parabola fiului risipitor. Fiul risipitor, pilda vietii lui, este de fapt experienta fiecaruia dintre noi, barbat sau femeie. E un moment dat in viata noastra cand avem nevoie, parca, launtric, de aceasta libertate — asa zisa libertate: „Sa-mi fac de cap. Las sfaturile parintilor, ale profesorilor, ale cartilor bune si vreau sa simt eu aceasta libertate“. Si Dumnezeu acorda fiului risipitor care era copilul Lui, o parte din lume — sau o acorda fiecaruia dintre noi, pentru ca suntem toti liberi. Si o luam razna prin lume, prin pacate si ajungem la acea tara straina in care e foamete de cuvantul lui Dumnezeu si ne intalnim cu tot felul de pacate, cat avem niste posibilitati. Iar daca nu, foametea este asa de mare, incat nu avem nici o zdreanta pe noi, nici o roscova macar, acelea pe care le mananca animalele la care ajungem pastori. Aceasta departare de Dumnezeu pana aproape de pieirea noastra, este o experienta dorita de fiecare dintre noi la un moment dat, ca dupa aceea sa vina saturatia de rau si de mizerie si intoarcerea inapoi la casa parinteasca. Si Dumnezeu prea bunul ne asteapta si ne primeste. Ne permite aceasta ca sa ne inteleptim, sa nu mai facem si alta data aceste greseli. Si, adevarat, [cei] care se intorc din viata de pacat, traind acest amar, aceasta mizerie a pacatului, acest venin al pacatului, se gandesc cu dispret si cu ura impotriva a ceea ce au trait.

Acest sfant si mare Canon e de fapt aceasta experienta. Cei dinaintea noastra au facut aceste pacate, spune in Biblie — care este o carte foarte sincera, spune lucrurile cum au fost. Si toate au o semnificatie si un simbol pentru fiecare, in viata noastra. Ea ne arata caderile si intoarcerile [oamenilor] catre Parintele ceresc. Aceasta parabola a fiului risipitor [ne arata] experienta negativa, dupa aceea intoarcerea catre cele bune si sfinte, catre care suntem haraziti si catre care trebuie sa mergem — pentru ca acolo vom ajunge si ar fi pacat de osteneala de o viata intreaga, ca sa muncim, sa viem pentru iad, pentru intuneric, pentru foc, nu pentru lumina, bucurie si pace! Deci, despre spovedanie este vorba in acest mare si sfant Canon.

Prima spovedanie a fost la inceputul omenirii, chiar la stramosii nostri cei dintai, Adam si Eva. A avut loc in raiul din Eden, cand Dumnezeu provoaca pe Adam si pe Eva la o marturisire personala, asteptand o descriere cinstita a modului cum au pacatuit si a cauzei care i-a determinat la pacat. „Pentru ce ai facut aceasta”?, o intreaba Dumnezeu pe Eva. Femeia da vina pe sarpe. Dumnezeu il intreaba in chip deosebit pe Adam: „Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci”? Adam ocoleste raspunsul si da vina pe insusi Dumnezeu, spunand: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie impreuna cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat”!

Lucru asemanator s-a intamplat si cu Cain. Dumnezeu il provoaca sa-si marturiseasca crima facuta impotriva fratelui sau Abel, insa el refuza sa raspunda direct, spunand ca nu este pazitorul fratelui sau. Asa ca de la inceputul omenirii inca e aceasta sovaiala, aceasta lipsa de raspundere pentru faptele noastre pe care ar trebui sa le marturisim sincer si deschis si sa cerem iertare pentru ele. De atunci inca oamenii bajbaie, oamenii evita sa fie sinceri cu ei insisi, dar mai ales cu aceia catre care trebuie sa dea un raspuns.

Doi dusmani apar in viata oamenilor, cand sunt trasi la raspundere pentru faptele lor cele rele: rusinea si teama. Rusinea de a nu fi dispretuiti si teama de a nu fi descoperiti si pedepsiti. Acesti dusmani au aparut in constiinta primilor oameni si apar in constiinta fiecaruia dintre noi, cand ne gandim sa ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertarii pacatelor. Desi gresim si ne incarcam zilnic de multe pacate, facute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lasam sa treaca timpul si trec anii, pentru multi trece viata toata, fara sa se descarce de povara pacatelor si fara sa se spele de intinaciunea care se depune pe haina cea nevinovata a sfinteniei din noi, din clipa sfantului botez. Aceasta zgura, acest balast greoi ne inchide porii sensibilitatii noastre launtrice si nu mai putem respira vazduhul cel duhovnicesc, devenind ca un pamant pustiu si sec, cum spune psalmistul, in care nu mai poate incolti nici un gand sfant, nici o ravna, nici un rod din cele ceresti. Nu mai putem crede in Dumnezeu, nu mai putem iubi cu adevarat nici pe oameni si nici pe Dumnezeu. Pacatele ascunse si nemarturisite sunt ca niste soareci care rod in noi radacinile faptelor noastre bune, daca le avem. Si in locul lor odraslesc si cresc in noi faptele cele rele, cu toate urmarile lor nenorocite pentru viata noastra de aici si de dincolo. Aici ne amarasc viata si ne instraineaza de Dumnezeu, iar dincolo de mormant propriile noastre fapte rele ne vor acuza ca niste demoni cumpliti in ziua Judecatii. Si nu vom putea scapa de ele, cum spune sfantul Efrem Sirul undeva. Faptele noastre bune vor fi ca niste ingeri buni, iar faptele noastre rele vor fi ca niste ingeri rai. Se tin de noi scai si spun: „ale tale suntem”, „tu ne-ai facut”! Si daca sunt mai multe rele, ne pierdem. Daca sunt mai multi ingeri buni, mai multe fapte bune, Dumnezeu ne ajuta si, in cumpana aceasta a dreptatii Lui si a dragostei Lui, scapam de acea pedeapsa, de acea osanda la care suntem amenintati mereu in Sfintele Scripturi.

La tainuirea pacatelor ne indeamna si firea noastra pacatoasa si ne ajuta si vrajmasul diavol, despre care sfantul Ioan Gura de Aur spune ca el ascunde rusinea oamenilor cand vor sa pacatuiasca. Iar dupa ce au savarsit pacatul, tot el, vrajmasul diavol, le aduce aminte ca trebuie sa se rusineze de ceea ce au facut, ca sa nu fie sminteala pentru duhovnicii lor, fata de care trebuie sa apara ca niste persoane cinstite si cuminti. Iar aceasta socoteala este o mare greseala, frati crestini, si o mare inselare, pentru ca este bine sa ne rusinam de oameni si sa ne temem de Dumnezeu atunci cand savarsim pacatul sau inainte de a savarsi pacatul, nu dupa ce l-am savarsit. Pentru ca ce rusine poate fi cand vrei sa scapi de o boala si te arati doctorului asa cum esti, vrand sa te vindeci? Ce rusine poate fi cand vrei sa te speli de necuratiile din suflet, sa iesi din slujba diavolului si sa intri in slujba lui Dumnezeu? Si-a pierdut oare cinstea marele proroc David care si-a marturisit pacatele in public, cu psalmul 50, sau sfantul apostol Pavel sau Maria Magdalena sau fericitul Augustin sau Maria Egipteanca sau alti mari pacatosi care s-au recunoscut ca mari pacatosi in public, marturisind pacatele lor? Dimpotriva, ei sunt mari in fata lumii intregi si sunt sfinti inaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru curajul si sinceritatea cu care si-au marturisit gresalele si faradelegile lor.

Pentru ca spovedania noastra sa insemneze cu adevarat o curatire si o reinnoire sufleteasca launtrica trebuie, mai inainte de a merge la spovedanie, sa ne pregatim. Cum sa ne pregatim? Unii dintre dumneavoastra stiu acest lucru. Sunt niste ghiduri chiar, in care sunt insirate o multime de pacate facute de diferiti. Citindu-le, te recunosti in ele si notezi pe o bucatica de hartie cele ce-ti apartin tie. Si la unii se aduna patru sau opt pagini, pe hartie mare. Asa, cand vii nepregatit, neprevenit, ti se pare ca nu ai facut nimic. Vezi in ce constau aceste pacate, aceasta pulbere fina si murdara care cade pe suflet, culegand din aceste ghiduri sau din meditatiile tale [relele] din viata ta, iti dai seama cat de pacatos esti inaintea lui Dumnezeu.

Sfintii, care au fost sfinti si au facut minuni, se rugau in preajma mortii lor (ca erau anuntati), sa le prelungeasca Dumnezeu viata inca cu cateva zile ca sa se poata pocai, pentru ca isi vedeau aievea faptele lor in cele mai mici amanunte. Noi insa, daca n-am ucis, daca n-am furat nu stiu ce lucru foarte scump si mare, daca n-am avut un proces rasunator (…), nu suntem pacatosi. Insa pacatele noastre sunt foarte multe, foarte dese si foarte usor se lipesc de sufletul nostru, asa ca praful sau ca particelele de carbune intr-o uzina, se depun una peste alta si ne simtim negri si pe chip, si pe maini, si pe trup. Cand ne spalam abia vedem cata negreala curge dupa spalarea mainilor noastre. Cam asa sunt si aceste pacate care se aduna in firea noastra launtrica, de care trebuie sa scapam. De aceea, e bine sa ne facem inaintea spovedaniei aceasta lista de pacate, s-o avem la indemana, pentru ca si vrajmasul diavol le mai acopera: „Asta?! Toata lumea face pacate din astea”! Daca fac, de pilda, femeile, iertati-ma, avortul, toata lumea face avorturi. Daca fac alte ticalosii, cat mai murdare si mai ascunse — „toata lumea face asa, am facut si eu”. Acolo, la Judecata, fiecare va da seama de propria lui persoana, indiferent de ceilalti. Asa incat sa cobor in mine, sa vad in ce consta propria mea greseala, s-o marturisesc plangand, sa hotarasc ca, dupa aceea, sa n-o mai savarsesc niciodata, altfel nu mi se iarta.

Tot asa, inainte de spovedanie, frati crestini, e bine sa ne impacam cu dusmanii nostri. Pentru ca sunt uri din acestea tacute, in familii sau intre prieteni, fosti prieteni sau in grupari mai mari. Si tin urile acestea multa vreme. Vii si te spovedesti, insa dusmanul te uraste si tu il urasti pe el, esti mereu in dialog cu el si nu te poti ruga ca sa fii iertat, pentru ca nici tu nu ierti. De aceea, inaintea spovedaniei este foarte necesar sa ne iertam cu toti aceia cu care suntem impricinati. Si, de asemenea, inainte de spovedanie trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu. Sa ne rugam sa ne dea duhul umilintei, al pocaintei, ca adeseori noi nu ne dam seama ca suntem pacatosi. Fara aceasta cainta launtrica, spunem asa, niste lucruri… o spovedanie formala. Aceasta nu e vindecatoare pentru noi. [...] Asa incat aceasta umilinta, acest duh al lui Dumnezeu il putem cere inainte de spovedanie, acest har, ca sa ni se ierte noua greselile: fie dupa o carte de rugaciune, fie ca ne rugam noi insine, cerand acest ajutor dumnezeiesc ca sa ne putem cobori in noi, sa ne putem recunoaste propriile noastre pacate.

Cand ne aflam la scaunul marturisirii, frati crestini, revenim la cei doi dusmani, frica si rusinea. Vine credinciosul si vrea sa marturiseasca, insa ii e rusine, ii e jena sa spuna. Sunt unii care merg la cativa duhovnici, spun la unul o parte, la altul o parte, ca sa para mai putin vinovati. Frati crestini, spovedania este activa pentru noi si folositoare, cand ne ducem anume sa ne umilim acolo. Si ne umilim nu in fata preotului, nu atat in fata lui, ci in fata Judecatorului care este Mantuitorul Hristos. El e in chip nevazut intre noi, intre credincios si duhovnic, este Insusi Mantuitorul Hristos care primeste marturisirea noastra, Lui ne marturisim, El ne iarta. Noi [preotii] suntem numai niste mijlocitori intre dumneavoastra, credinciosii, si Mantuitorul Hristos. De aceea, cand spui cu toata cainta, Lui ii spui, pe El Il rogi sa te ierte. Si El te iarta cu adevarat, daca vede aceasta revarsare din suflet, aceasta cainta adanca din toata fiinta ta. Pentru ca duhovnicul este legat de acest secret al spovedaniei, nu spune nimanui ceea ce primeste de la penitent, [de la] cel care se marturiseste. Sunt pedepse cumplite pentru duhovnic, pana acolo incat i s-a taiat limba unui duhovnic care a spus ceva de la spovedanie. In canoanele acestea care sunt de doua mii de ani, sunt fel de fel de pedepse, (constrangeri, ca sa fie pastrat acest secret al duhovniciei, spus numai intre [credincios], duhovnic si Iisus Hristos Mantuitorul nostru, care iarta pacatele noastre.

Ca incheiere am sa citesc din cartea Marturisire ortodoxa [7. Părintele citează aproximativ răspunsul la întrebarea CXIV din cap. I. Vezi Mărturisirea de credinţă a Bisericii ortodoxe, Bucureşti 1981]. jumatate de pagina, pentru a vedea ce ne spune despre spovedania noastra inaintea lui Dumnezeu, ce roade, ce folos avem din spovedanie. Marturisirea ortodoxa, vorbind despre foloasele pocaintei, spune asa:

„Cel dintai folos este acesta: precum prin pacat pierdem nevinovatia pe care am capatat-o prin sfantul botez, tot asa prin pocainta dobandim din nou aceasta nevinovatie. Precum prin pacat ne lipsim de harul lui Dumnezeu, tot asa prin pocainta il primim din nou”,

acest har, aceasta inviorare totala din fiinta noastra.

„Precum prin pacat cadem in robia diavolului, prin pocainta ne izbavim din aceasta robie”.

Si, in sfarsit,

„precum prin pacat intra in cugetul nostru rusinea si frica, tot asa prin pocainta se intoarce in noi pacea si bucuria si indrazneala, asemanatoare cu aceea pe care o au copiii catre parintii lor”.

Ţinand seama de toate acestea, frati crestini, ne intoarcem cu umilinta si cu toata fiinta noastra catre induratul Dumnezeu, cum spune Canonul cel mare. De cate ori cadem, sa ne ridicam; de cate ori gresim, sa ne caim si sa ne rugam lui Dumnezeu zicand:

„Doamne, Tu care stii cele ascunse ale inimii mele, care vezi ranile si bubele si zdruncinaturile inimii mele, tamaduieste-ma Doamne, iarta-ma Doamne, curateste-ma Indurate, innoieste-ma pe mine, cel invechit in rele. Ma rog, Doamne, «lumineaza-ma si ma indrepteaza pe mine la poruncile Tale si ma invata, Mantuitorule, sa fac voia Ta» [Numeroase predici ale Părintelui Sofian se încheie cu o rugăciune spontană. Aici rugăciunea se termină cu sfârşitul irmosului De noapte mânecând... al cântării 5 din Canon.], ca binecuvantat esti in veci”.

Amin.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro