Epoca în care trăim şi-a asumat în mod explicit şi radical distrugerea simbolică şi efectivă a nucleului fundamental în jurul căruia apare şi se dezvoltă viaţa omului pe acest pămant: familia.
Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfarşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat.
Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…
Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.
Am ajuns astăzi intr-un punct critic, in punctul in care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atatea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, pană la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.
Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.
„Culturi opuse”
Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată cateva dintre aceste diferenţe:
Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit in fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice şi cere ca religia să fie privată. În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertatea de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrangere asupra comportamentului sexual.
În cadrul culturii familiei monogame, discernămantul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.
Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.
Cultura familiei monogame tinde să imbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.
Cultura familiei monogame, construită pe înfranarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfranaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.
Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.
În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătranii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.
În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe cand cultura poliamoroasă este sterilă şi se îndreaptă împotriva ei însăşi.
Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.
Tactica „ienicerilor”
În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).
Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.
Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de langă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.
Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii: 1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale); 2. odată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult; 3. au reuşit să-l abată pe tanăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.
Dezvoltările culturii poliamoroase
Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!
Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.
În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…
Sprijinul statului
Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame. Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.
* * *
Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea „turmei celei mici”. Depinde şi de noi cât de treji vom fi până la capăt…
Mihai Cristea
Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro
Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfarşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat.
Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…
Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.
Am ajuns astăzi intr-un punct critic, in punctul in care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atatea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, pană la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.
Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.
„Culturi opuse”
Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată cateva dintre aceste diferenţe:
Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit in fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice şi cere ca religia să fie privată. În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertatea de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrangere asupra comportamentului sexual.
În cadrul culturii familiei monogame, discernămantul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.
Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.
Cultura familiei monogame tinde să imbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.
Cultura familiei monogame, construită pe înfranarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfranaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.
Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.
În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătranii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.
În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe cand cultura poliamoroasă este sterilă şi se îndreaptă împotriva ei însăşi.
Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.
Tactica „ienicerilor”
În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).
Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.
Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de langă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.
Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii: 1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale); 2. odată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult; 3. au reuşit să-l abată pe tanăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.
Dezvoltările culturii poliamoroase
Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!
Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.
În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…
Sprijinul statului
Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame. Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.
* * *
Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea „turmei celei mici”. Depinde şi de noi cât de treji vom fi până la capăt…
Mihai Cristea
Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu