Ortodox in lume: Nominalism liturgic – asceză fără Euharistie versus formalism sau magism euharistic

Refuzul chemării la Masa lui Dumnezeu este o pseudo-evlavie.

…Scopul punerii la încercare de sine nu este de a ne autorespinge şi tine la distanţă, ci de a ne face încercaţi şi vrednici. Împărtăşirea nu are apoi drept criteriu desăvârşirea sau nedesăvârşirea – în sensul că desăvârşiţii s-ar putea împărtăşii oricând, iar cei nedesăvârşiţi maximum de două-trei ori pe an – întrucât ea este în primul rând leac pentru cei bolnavi şi merinde de drum; ca atare este necesară mai mult pentru cei nedesăvârşiţi. Simpla asistenţă la Liturghie nu e suficientă, pentru că de Mântuitorul trebuie să ne atingem ca femeia cu scurgerea de sânge. Refuzul de a ne atinge de El din evlavie este refuzul lui Petru de a se lăsa spalat pe picioare de Iisus Hristos; nu este refuzul centurionului roman care a făcut aceasta pentru că era păgân, ci cel vinovat al gadarenilor. Oprirea Mariei Magdalena de a se atinge de trupul Domnului înviat era pentru că nu primise pe Duhul Sfânt; asemenea lui Toma, noi toţi trebuie nu doar să ne atingem de coasta Lui, ci şi să bem din Sângele ţâşnit din ea. Nu pustnicii şi Maria Egipteanca dau Bisericii regula, ci chinoviţii asemenea avvei Apollo, care se cuminecau zilnic.

Toţi credincioşii aduc prin preot („Ţie îţi aducem”) Jertfa euharistică în care Sângele lui Iisus Hristos se varsă pentru toţi: a nu-l bea înseamnă că Domnul nostru Iisus Hristos moare degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi, împărtăşirea doar a preotului neschimbând situaţia. Exclamaţia preotului la Liturghiei: „Sfintele sfinţilor!” invocată ca pretext în sprijinul regulii împărtăşirii rare se cere şi ea interpretată corect: nu numai credincioşii, ci şi preotul care strigă trebuie să fie sfânt; în faţa realităţii trebuie depaşită ipocrizia dublului standard şi atunci fie să nu se împărtăşească nici preotul, fie să-i împărtăşească pe cei care, deşi nedesăvârşiţi, s-au curăţit prin pocăinţă. Creştinii sunt numiţi aici „sfinţi” nu într-un sens etic-ascetic subiectiv deplin, fiindcă nu sunt desăvârşiţi, ci într-unul sacramental obiectiv, în virtutea sfinţeniei harului pe care l-au primit la Botez şi a credinţei ortodoxe sfinte pe care o mărturisesc. Sântul Nicodim Aghioritul în cuvântul către cititori schiţează o comparaţie între atitudinea creştinilor faţă de Euharistie şi cea a evreilor în pustie faţă de mana care le cădea din cer de la Dumnezeu: în timp ce 40 de ani evreii au mâncat zi de zi din această mană, deşi ea era doar o umbră şi prefigurare a Euharistiei viitoare, creştinii de acum, care au prin Euharistie însăşi realitatea prezenţei lui Dumnezeu, se împărtăşesc doar o dată sau de două-trei ori pe an, deşi cei din vechime se împărtăşeau de două-trei ori pe săptămână sau chiar zilnic. Cauza adevărată a acestei atitudini inacceptabile nu este evlavia, ci nepăsarea şi răul obicei al creştinilor care, asemenea evreilor în pustie, nostalgici după cărnurile Egiptului, preferau în locul lui Iisus Hristos şi virtuţilor, plăcerile trecătoare ale lumii.

Principalul argument în favoarea unei împărtăşiri continue (synechōs) îl oferă rugaciunea „Tatăl nostru” prin poziţia ei în cadrul Liturghiei între sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea de Ele. „Tatăl nostru” este un rezumat al credinţei, prin cererile sale este o epitomă a vieţii practice a creştinului, iar prin ecfonisul trinitar este o concentrare a vieţii contemplative şi eshatologice în vederea lui Dumnezeu. În trei feluri se numeşte pâinea „spre fiinţă”. Mai întai, „pâine spre fiinţă” [arton epiousion] se numeşte această pâine obişnuită, hrana trupească, care se amestecă în fiinţa trupului nostru ca trupul să crească şi să aibă putere, ca să nu moară. De aceea se cuvine să cerem numai hrana necesară, să căutăm numai pâinea cea spre fiinţă şi nu cele prisositoare. „Blesemat să fie omul care-şi pune nădejdea în om, se sprijină pe un trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. Şi binecuvântat fie omul care se încrede în Domnul şi nădejdea lui va fi Domnul” (Ieremia 17, 5-7). În al doilea rând, „pâine spre fiinţă” este cuvântul lui Dumnezeu, precum spune dumnezeiasca Scriptura: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Dt. 8,3; Mt. 4,4). Să nu moară sufletul nostru de foamea cuvântului vieţii, înainte să moară trupul, cum a păţit Adam fiindcă a călcat porunca dumnezeiască. Acest al doilea fel de pâine spre fiinţă e cu atât mai necesar decât primul, pe cât mai necesară decât viaţa trupului este viaţa sufletului. În al treilea rând, „pâinea spre fiinţă” este Trupul şi Sângele Domnului, care se deosebeşte tot atât de mult de cuvântul lui Dumnezeu, pe cât se deosebeşte soarele de raza lui. Împartăşirea continuă/frecventă („dă-ne-o nouă astăzi”) cu Sfintele Taine nu e, aşadar, decât consecinţa logică a celei de a patra cereri a Rugăciunii Domnului.

Sfântul Ioan Casian (+ 430) în prima convorbire cu avva Isaac despre Pâinea spre fiinţă sau de toate zilele, arată că „Pâinea noastră cea spre fiinţă [epiousion] dă-ne-o nouă astăzi” înseamnă calitatea nobleţei şi fiinţei ei, prin care e mai presus de toate fiinţele, iar în înălţimea măreţiei şi sfinţirii ei întrece toate făpturile; iar cea de-a doua exprimă însuşirea folosului şi utilităţii ei. Căci atunci când spune „cea de toate zilele”, arată că fără ea n-am putea duce nici o zi viaţă duhovnicească. Iar când spune „astăzi” arată că trebuie luată în fiecare zi [cotidie esse summendum] şi că dăruirea ei de ieri nu este de ajuns dacă nu ne-ar fi dată în chip asemănător şi astăzi.

Împărtăşirea frecventă nu este un privilegiu al preoţilor; acesta se referă doar la săvârşirea Liturghiei, al cărui scop este sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea credincioşilor. Iar acei preoţi, care nu-i împărtăşesc pe creştinii care vin la dumnezeiasca Cuminecătură cu evlavie şi credinţă, sunt judecaţi ca nişte ucigaşi, cum stă scris la proorocul Osea: „Preoţii au ascuns calea, au făcut omoruri în Sichem şi au făcut fărădelege în poporul Meu” (Os. 6,9). Diavolul încearcă să ne ţină la distanţă de Masa Domnului ca să murim de foame duhovnicească. Trebuie să ne trezim din indolenţă şi nesimţire şi să ieşim din nominalismul liturgic (Părintele Ioan Ică jr.) prin care nu facem altceva decât să ne lipsim de harul ceresc. Motivele invocate pentru respingere sunt o serie de posibile consecinţe la care s-ar putea ajunge prin practicarea împărtăşirii frecvente: banalizarea Euharistiei înţelese ca „pâine obişnuită”; punerea între paranteze a condiţiilor stricte de punere la încercare a curaţiei conştiinţei în apropierea de Sfintele Taine, stabilite de Sfinţii Părinţi: estomparea distincţiei între clerici şi laici; şi, mai ales, confuzia deliberată dintre ,,continuu” şi „frecvent” sau, mai bine zis, nedeterminarea lor. Acuzele de influenţă romano-catolica asupra lui Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul în ce priveşte tema împărtăşirii frecvente, reafirmate ca ipoteză de maximă probabilitate în anul 1969 de Ch. Tzogas sunt contrazise de analiza comparativa a surselor.

În Biserica minoritară a începuturilor avem de a face cu o spiritualite euharistic-ascetic-martirică extrem de incandescentă şi exigentă. Toţi cei botezaţi participau şi se împărtăşeau la Liturghia duminicală, care şi-a păstrat mult timp unicitatea si prestigiul pascal-eshatologic. Euharistia li se trimitea şi celor absenţi. Mai mult creştinii luau şi acasă Euharistia pentru a se împărtăşii fie în caz de necesitate (arestare, persecuţie, călătorie, boala). Modificări importante au survenit în secolul IV odată cu oficializarea creştinismului în noua era constantinopolitană şi apariţia marilor comunităţi constituite în majoritate din păgâni integraţi în Biserică după o sumară cateheză şi a căror viaţă spirituală era relaxată şi deficitară. Doar monahii, care apar acum, continuă creştinismul integral al epocii apostolice, atât în practicile lui liturgice – Liturghiile comunitare doar sâmbăta şi duminica – cât şi etosul lui ascetic martiric – cu împărtăşiri private zilnice. Viaţa liturgică a parohiilor urbane începe de acum înainte să fie dominată de fenomenul invers proporţional al înmulţirii Liturghiilor şi răririi împărtăşirilor: Liturghii zilnice şi împărtăşiri ocazionale.

Divorţul în Liturghie dintre Jertfă şi Taină, între sacrificiul euharistic şi împărtăşirea din el a credincioşilor şi monahilor neclerici era complet în Evul Mediu. Accentul pus pe curăţire a dus inevitabil la rărirea împărtăşirilor şi la o nouă spiritualitate euharistică centrată pe penitenţă şi pe o devoţiune faţă de prezenţa reală a lui Iisus Hristos în Euharistie care a început să fie adorată vizual, expusă unei veneraţii a privirii, unei atitudini contemplative, nu unui consum sacramental. Liturghia însăşi pierzându-şi caracterul de comuniune în favoarea celui de alegorie rituală a vieţii lui Iisus Hristos.