Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor
plesneau unii după alţii în cununiţe de flori roz-albe.
Vrăbiile
şi mierlele îşi slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere
în piept miresmele lui april.
Primăvara
cea zglobie bătea şi la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni
bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristeţe.
Într-un
salon mai mic, o fetiţă stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul
unei perfuzii. O linişte tristă şi duioasă se aşternuse în jurul ei. Fetiţa
n-avea mai mult de 10 ani şi era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista
vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor şi al medicamentelor
viaţa i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Aşa aflase mama mai
demult..., numai că aceşti ani trecuseră, iar de acum fetiţa trăia printr-o
minune.
"Dar cât
va mai ţine minunea aceasta?" se întreba, adesea, înfricoşată, biata
mamă.
Fetiţa
stătea rezemată de o pernă mare, ţinând în mâini o cărticică de rugăciuni.
Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfăţişare urmele bolii: mâinile şi
picioruşele erau nişte oase subţiri îmbrăcate în piele transparentă, căpuşorul
părea prea mare faţă de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de
ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi şi-ndureraţi. Sub
genele negre licăreau două oceane adânci de suferinţă. Oceane care însă
niciodată nu şi-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau
la fel de senini.
Sofia-Alexandra înţelegea tot ce se întâmpla cu ea.
Urmărea zi de zi analizele şi pe nesimţite chipul ei devenea tot mai matur.
Buclele negre şi scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu
un băieţel îngândurat decât cu o fetiţă. Când zâmbea însă, avea un aer poznaş şi
un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îţi aminteai că totuşi în
faţa ta era un copil de 10 ani.
Sofia-Alexandra era vegheată zi şi noapte de către mama
ei, o femeie slăbuţă şi uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le
priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului şi Sfântul Ioan Rusul. Fetiţa şi
mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde şi
mângâiere.
Când nu
se ruga, femeia cea slăbuţă deretica prin cameră. De fapt, îşi căuta de lucru,
ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte
nopţi nedormite, câte lacrimi şi griji i-au întunecat sufletul, numai ea,
sărmana, şi Dumnezeu ştiau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se
îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât
pentru fetiţă: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un
susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aştepta vizita
doctorilor, urmărea rezultatele analizelor... Femeia obosise, era istovită de
atâta aşteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi
nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă
Dumnezeu nu mai avea timp şi pentru Sofia-Alexandra...
Fetiţa
însă aştepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinţei şi a nădejdii
erau întregi. Avea o credinţă curată şi simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se
forţa să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare
bucurie şi durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum îşi
îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume şi durerea i se
împuţina. Uneori mergea purtată în braţele mamei ei la o biserică şi atunci se
lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaşte şi rămânea aşa multă
vreme, până când obosea. Deşi avea doar 10 anişori, Sofia Alexandra primise de
la Dumnezeu darul acesta de a simţi că numai alături de El îşi afla odihna. De
aceea fetiţa nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci îşi uita suferinţa
şi parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea şi de 10
ori, cu credinţă, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă,
Dumnezeu va face şi cu ea o minune...
Se
apropiau Sfintele Paşti, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba
Învierii. Îşi amintea din anii trecuţi de mulţimea aceea nesfârşită de lumânări
aprinse, de emoţia de a cânta cu toată biserica "Hristos a înviat!", de glasul
bucuros al clopotelor care sunau necontenit...
În
noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni şi fericiţi,
iar chipurile lor străluceau de o lumina senină,
nepământească.
Fetiţa
şi-a amintit toate acestea şi străbătută de un gând, a strigat cu glas
răsfăţat:
-Mamă,
mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine...
Uneori,
când se simţea mai rău, dormea în braţele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o
icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în
somn.
De data
aceasta însă, Sofia avea alte gânduri...
Fetiţa
şi-a îmbrăţişat mama şi jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas
rugător:
- Mamă,
nu-i aşa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm şi noi cu oamenii
"Hristos a înviat!", nu-i aşa, mămico?
Femeia a
ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie
să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenţie...
Erau altele şi mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu
meargă la şcoală...
Într-un
târziu, totuşi, i-a spus:
- Dacă ne
dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul
doctor...
N-a fost
lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.
În
noaptea de Înviere, în mijlocul mulţimii de oameni din biserică a intrat şi o
femeie slăbuţă, purtând în braţe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau
Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetiţa cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu
cealaltă ţinea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil
împăienjeniţi de lacrimi.
Dar în
aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului
lumii. De pe pereţi, sfinţii zâmbeau în straie de aur, iar îngerii îşi scuturau
aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.
Biserica
întreagă răsuna de cântarea Paştilor:
"Hristos
a înviat din morţi,
Cu
moartea pe moarte călcând...”
Porţile
cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor şi
arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul
plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni şi Sfinţi, printre
candele şi icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit
timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se
putea...
Mama
fetiţei însă nu-şi putea învinge suferinţa. Îi era nespus de greu. Cât şi-ar fi
dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar
Dumnezeu nu-i împlinea această dorinţă, nu-i asculta o astfel de
rugăciune.
Femeia a
cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului şi cu zdrobire de inimă s-a
rugat:
“Maica
Domnului, te rog ascultă-mă... Tu, care ştii ce-i suferinţa, Tu, care ai suferit
atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură ştii ce e în sufletul
meu... Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură
înţelegi durerea mea... Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o
minune!”
Lacrimi
amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:
“Doamne,
facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra şi cu mine!”
În
noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtăşit.
A doua zi
s-a întors la spital. Aici era multă linişte şi o lumină blajină de primavară
scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi,
iar medici, vreo câţiva.
După ce i
s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat
răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu
gingăşie. De multă vreme fetiţa nu mai avusese obrajii aşa de frumoşi! Erau
catifelaţi şi roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin
somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape şi i-a zis:
- Mamă,
trebuie să-ţi spun ceva. Te rog să stai lângă mine şi să nu
plângi!
Era ceva
schimbat în înfăţişarea ei. Avea un zâmbet frumos şi plin de taină. Fetiţa a
luat mâna mamei în mânuţele sale, a mângâiat-o şi i-a zis:
- Mami,
eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă
ia la El. Să nu plângi atunci, mami..., pentru mine este mai bine
aşa...
Femeia a
ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenţie. Câte nu pot trece prin
mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiţei avea să şi le amintească şi să le
înţeleagă abia mai târziu.
A doua zi
Sofia-Alexandra s-a simţit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici
convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetiţa, pe
cel al Sfântului Ioan Rusul.
Era o zi
luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriţi şi se
auzea zumzet de albine.
Dar
Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Sufleţelul ei păşea încet-încet
spre un alt tărâm. Fetiţa a înţeles ce se întâmpla cu ea şi o teamă uşoară a
înfiorat-o.
- Mamă,
mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în
braţe!
La
început mama nu a priceput ce se întâmplă şi a mai zăbovit. Însă fetiţa a
strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în braţe şi
a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, şi-a încleştat mânuţele
cuprinzându-şi mama şi, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A
murit în braţele mamei...
Zilele ce
au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara
durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate
suferi...
Mai
târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bileţel cu litere
stângace, migălite de mânuţa ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste
cuvinte:“Mamă, te plâng nopţi de nopţi. Îţi va fi dor de mine, ştiu. Dar pentru
mine e mai bine aşa, e mai bine să mă duc la DumnezeuSofia-Alexandra s-a sfârşit
răpusă de boală. Era un copil nevinovat şi bun şi totuşi Dumnezeu nu a
vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea şi în cele din
urmă, a şi murit.
Dumnezeu,
care ştim că este bun şi milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune.
Şi oare n-ar fi putut?!
Ar fi
putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Însă cu Sofia-Alexandra El a
lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare
minune.Şi minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să
poarte întreaga durere a bolii cu credinţa neclintită. I s-a dat putere
Sofiei-Alexandra să învingă suferinţa şi moartea ca şi El, pătimind Răstignire
şi trecând prin moarte şi îngropare.
Ştiu că
sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de
crin. Dacă Dumnezeu va avea milă şi vom ajunge şi noi acolo, ne vom întâlni
negreşit cu Sofia-Alexandra...
(Din
cartea "Suflet de crin- Povestiri", de Monahia Parascheva
Avădanei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu