Sfântul Ioan Gură de Aur- Despre dragoste și prietenie [I]

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fie¬care om, pentru folosul lui propriu să aibă ne¬voie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi osta¬şul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.

La fel şi ne¬gustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n’ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n’ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n’a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult : chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

„Chiar daca mi-asi împărţi averea mea şi mi-aşi da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragoste nu am, nici un folos nu am” (I Corinteni, XIII, 3).
Dacă vrei să afli ce armă preţioasă este dra¬gostea pentru fraţi, — chiar dacă ei ar fi necredincioşi — şi purtarea liniştită, blândă şi omenoasă, ascultă ce spune acelaşi fericit apos¬tol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi ju¬decat de un judecător necredincios : „Mă so¬cotesc fericit că am să fiu judecat de tine!” (Faptele Apostolilor, XXVI, 2).
Pavel n’a spus aceste cuvinte ca să-l linguşească — ferească Dumnezeu ! — ci a voit să-l câştige prin bu¬nătatea sa. Deaceea în parte l-a şi câştigat: cel care mai nainte era, socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător ; iar acesta, fi¬ind doborît, mărturiseşte în faţa tuturor cu strălucită voce biruinţa zicând : „Aproape că m’ai convins ca să ma fac creştin!” Şi iată ce răspunde Pavel : „M-aşi ruga să ajungi ceea ce sânt eu,nu numai tu, dar şi toţi cei de faţă” (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29).
Vom fi oare vrednici de iertare, când Pavel ne cere să avem în treburile noastre atâta tact, dar noi nu ne dăm nici cea mai mică osteneala? Nu socoti că este lucru ruşinos faptul că avem nevoie de alţii! Aceasta este opera nespusei înţelepciuni a lui Dumnezeu! Cu toate că avem nevoie unii de alţii, totuşi nici impe¬rativul acestei nevoi nu ne face să ne purtăm cu prietenie între noi. Dar n’am fi oare nişte fiare sălbatece, dacă n’am avea nevoie de ni¬meni pentru treburile noastre? Dumnezeu a făcut cu sila şi cu forţa să depindem unul de altul şi în fiecare zi trebuinţele noastre vin în atingere cu trebuinţele altora. Dacă Dumne¬zeu ar ridica şi acest frâu, cine ar mai voi oare să-şi iubească aproapele aşa de repede ?
Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat o singura făclie : soarele ; a întins un singur aco¬perământ : cerul ; ne-a dat o singură masă : pământul. N’a dăruit bogatului mai mult si ceva mai de preţ, iar săracului mai puţin şi ceva de mai mică valoare. Asta pentru ca uni¬rea unora cu alţii să fie puternica şi de nedesfăcut şi pentru ca să nu poată zice cineva : Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin şi nu mă leagă nimic de el. Pentru ce să am vreo legătură cu el ? Pentru ce să vorbesc cu el?
Dar nu este aşa! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să de¬păşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dra¬gostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar ii de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ.
Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-1 atragi spre tine.
Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai ma¬re răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste.
Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă si¬linţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iube¬şte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”
Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceiace s’a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe ci¬neva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău pro¬priu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el ? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine ? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat ? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu ! Vrei să fii iertat ? Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora ! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nos¬tru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi !
După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu da¬că nu este însoţită de dragostea faţă de aproa¬pele.
Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.
Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci crea¬torul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii?
Dupa cum cei cari sunt rai, printr’o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei cari trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucura mai mult pe Dumnezeu.
Nu te uni cu cei mulţi la rău ! Inainte de a-ţi con¬strui case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni ! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni ! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care îm¬pacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împă¬caţi?
Căci dacă diavolul ne porunceşte tutu¬ror ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dum¬nezeu dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne ini¬ma de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunce¬şte să ne adunăm comori în ceruri.
Sa nu ne adunăm aceste comori nedreptăţind pe alţii, ci din propriile noastre fapte bune. Mai mult : diavolul, după ce ne-a dat o mulţime de chi¬nuri şi suferinţe, nu numai că nu poate să aju¬te cu ceva celor dintre noi munciţi în iad, cari sufăr cumplit din pricina călcării legii lui Dum¬nezeu, dar mai şi măreşte flacăra.
Dumnezeu, însă, care ne-a poruncit să dăm un pahar cu apa rece celui insetat, nu lasa sa pierdem nici chiar răsplata unei asemenea fapte neînsemna¬te, ci ne plăteşte cu multă bogăţie. Nu este oa¬re cea mai mare nebunie să nu iubim stăpâni¬rea lui Dumnezeu, atât de dulce şi plină de atâtea bunătăţi şi să slujim neplăcutului şi cru¬dului tiran, diavolul, care nu poate nici aici, nici dincolo să fie de folos celor cari asculta de îndemnurile lui ?
Să nu fiţi nemulţumiţi de cuvintele pe care am să vi le spun ! Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă lauda, ci si pe cel ca¬re mă mustră pentru a-mi îndrepta greşalele mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pa¬re că este prieten al meu şi că mă iubeşte. Nu ţi-i deloc prieten, în adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire şi pe cele bu¬ne şi pe cele rele.
Unul ca acesta nu ţi-i prie¬ten, ci un înşelător şi un făţarnic.
Acela ţi-e prieten şi om cu dragoste şi grijă de tine, care te laudă când ai săvârşit o fapta buna si te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duşman nu-l primesc nici când mă laudă ; prietenului, însă, îi dau dreptate şi când mă mustră. Vrăj¬maşul, chiar dacă mă iubeşte, îmi este neplă¬cut : prietenul, chiar dacă mă răneşte, îmi fa¬ce plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sant ranele pretenului decat sarutările de bună voie ale duşmanului” (Proverbe, XXVII, 6).
In adevăr, prietenul, chiar daca te-ar mustra pe drept sau pe nedrept nu te jig¬neşte, pentru ca o face cu dorinţa de a te în¬drepta. Vrăjmaşul, însă, chiar dacă te-ar mustra pe bună dreptate, nu o face ca să te în¬drepte, ci se sileşte să te dojenească mai mult spre a te face de râs.
Astfel, iubiţilor, nimic nu se poate asemăna cu unirea şi dragostea. Unde este dragoste şi unire unul nu este singur, ci împreună cu mulţi alţii. Căci dacă sânt doi oameni sau zece uniţi într’un singur suflet prin dragoste, unul din aceştia nu mai este unul, ci fiecare din ei devine doi sau zece ; vei găsi în cei zece pe unul si in cel unul pe zece.
Daca ar fi un duşman, ca¬re să atace pe unul din ei, duşmanul îl atacă ca şi cum ar ataca zece şi astfel duşmanul este răpus. Dacă a sărăcit unul din ei, totuşi nu este sărac, căci sărăcia este umbrita în cea mai ma¬re parte. Fiecare din ei are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi, tot atâtea picioare şi fiecare are zece suflete. Aceasta pentru ca fiecare lu¬crează nu numai treburile lui, ci şi pe ale celorlalţi. Şi chiar dacă ar fi o sută de persoane, acelaşi lucru s’ar întâmpla. Asta poate să se întâmple ori unde : şi în Persia şi în Roma.
Ceea ce nu poate săvârşi firea, aceea are putere s’o indeplineasca puterea dragostei.
Gandeste-te iarăşi cât de mult ar creşte puterea ta dacă ai avea o mie sau două mii de prieteni? Lucru minunat este acesta că din unul se fac o mie. Dacă dragostea este un bine atât de mare pentru ce nu căutăm să dobândim acea¬stă putere a dragostei, pentru ce nu ne punem pe noi înşine în siguranţă ?
Pentru ce mărgi¬nim dragostea noastră la unul sau la doi? Chiar dacă va fi sărac cel care are prieteni, to¬tuşi este mai bogat decât cei bogaţi, căci ceea ce nu îndrăzneşte să spună pentru el însuşi aceea o va spune in locul său prietenul, şi ceea ce nu poate să dăruiască el, o va dărui prin altul. Unul ca acesta, păzit de aţâţi şutaşi, nu poate să pătimească ceva rău.
Nu sânt atât de sinceri şi atât de credincioşi ca ei nici paznicii împăratului. Aceştia păzesc pe împărat de fri¬că şi de nevoie; ceilalţi din dragoste şi din bunăvoinţă. Mai mult : împăratul se teme de paznicii săi, pe când celălalt are mai multă în¬credere în ei decât în el însuşi.
Şi altfel : Care zid este atât de puternic şi atât de întărit prin legătura perfectă a pietre¬lor trainice din care e construit, încât să re¬ziste atacurilor vrăjmaşilor ca ceata celor cari se iubesc -unii pe alţii şi cari sânt strânşi într’o singură unire ?
Atacurile diavolului le resping ; si pe bună dreptate. Căci cei cari se orânduesc în ordine de luptă contra diavolului sânt ne¬învins; de uneltirile lui şi înalţă trofeele strălu¬citoare ale dragostei. Sânt ca şi o liră. După cum coardele lirei sânt multe, dar dau o sin¬gură melodie şi scot o cântare plăcută, tot ast¬fel şi cei cari sânt strânşi într’un gând dau dru¬mul cântării melodioase a dragostei. Nimic nu poate să fie mai dulce decât dragostea!
Ce nu poate să facă un prieten sincer ? Cât de multă plăcere nu face ? Cât de mult folos nu dă ? Cât de multă siguranţă nu procură ? Nu se poate compara un prieten adevărat nici cu ne¬numărate comori !
Si după cum corpurile cele strălucitoare îşi răspândesc frumuseţea loc şi asupra locurilor învecinate, tot astfel şi prietenii îşi lasă binefacerile dragostei lor în toate locurile pe unde se duc. Este mai bine să mergi prin întunerec decât să fii fără prieteni.
Trupul nu este atât de mult consumat de fri¬guri cât sânt sufletele consumate de lipsa prietenilor.
Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sânt de faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate treburile numai ca să se unească cu cel dorit.
Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine zis dacă-şi aminteşte de el îndată îi tresare inima, fata i se luminează, le suportă pe toate cu uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit.
Va simţi oare vreo durere sau se va teme de ceva înfricoşă¬tor şi primejdios cel care are in minte şi-şi aminteşte de cel care s’a învrednicit să ne iu¬bească cui adevărat, de Hristos ?
Nicidecum ! Căci dacă toţi se tem de noi când sântem iu¬biţi de oameni de seamă, cu cât mai mult când sântem iubiţi de Dumnezeu. Să nu cruţăm ni¬mic pentru această dragoste de Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne dăm averile noas¬tre, trupurile noastre şi chiar sufletul nostru!
Nu este de ajuns să spunem prin cuvinte că iubim, ci trebue să facem dovada si prin fapte.
Hristos nu şi-a arătat dragostea sa faţă de noi numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Un ser¬vitor din casele cele mari, care se îngrijeşte de averea stăpânilor cum se îngrijeşte de bunu¬rile sale proprii, nu-şi face bunurile sale bu¬nuri ale stăpânilor, ci din contra averea stă¬pânilor este averea sa şi se foloseşte de ave¬rea lor ca de a sa ; pentru asta multe din slu¬gile celelalte se tem mai degrabă de el decât de stăpâni.
Prin faptul că şi-a dispreţuit bunu¬rile sale, nu le-a dispreţuit, ci a câştigat mai mult. Cu cât mai mult va câştiga cineva când se va purta aşa în lucrurile cele duhovniceşti?
Prin urmare să nu ne îngrijim de cele ale noas¬tre, ca să ne îngrijim de ele ! Mai mult chiar să le dispreţuim ca să le câştigăm ! Dacă noi le vom dispreţul se va îngriji Dumnezeu de ele ; dar dacă ne îngrijim noi de ele le va dispreţui Dumnezeu.
Dacă cineva ar dori să afle cum trebue să iubească cu adevărat, şi dacă ar dori să cu¬noască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei.
Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie su¬fletească are nevoie cel care trebue să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci aces¬ta, care şi-a desbrăcat trupul, care şi-a lepă¬dat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei pu¬terilor netrupeşti, a suportat cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într’un trup străin : întemniţările, lanţurile, ares¬tările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s’a despărţit de dânsul un suflet iubit, s’a supărat şi s’a turbu¬rat nespus de mult, pentru că deşi se aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a; găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.
— Pentru ce faci aceasta, Pavele ? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ti s’au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge ; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai adus jertfe şi n’ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască ! Pentru ce când ai venit în Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţele¬nită şi lucrată, gata să primească seminţele în¬văţăturii ? Pentru ce ai aruncat din mâni atât de mare câştig?
— Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m’a doborît din pri¬cina tristeţei ; sufletul meu a fost turburat foar¬te mult. Atât de mult m’a doborît durerea şi aşa m’a biruit, încât m’a silit să plec.
Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit ? Ai văzut ce lucru jalnic si plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebue să ai ca să suporţi această despărţire ? Pentru cei cari-si iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta ; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.
Vai! cât de inflăcâratâ este dorinta dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus : „Cine ne va despărţi de dra¬gostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau pri¬mejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35) ; Pavel, care s’a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de porţile cele de oţel ale mor¬ţii, el, când a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat şi i s’a sfâşiat ini¬ma, încât n’a mai putut să-şi ascundă suferin¬ţa, ci a spus îndată : „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptete Apostolilor, XXI, , 13).
Ce minune ! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au rupt-o ! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima !”
— Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel ?
— Da, răspunde Pavel, căci este mare pute¬rea dragostei. Ea mă birue şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.
Cine n’ar fi surprins, cine nu s’ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n’ar fi sur¬prins şi nu s’ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos şi ceresc, care, deşi întem¬niţat, a scris Filipenilor aflaţi atât de departe de el ? Cred că ştiţi cu toţii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia !
Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata ţinutului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa.
Mainile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Şi după cum un împărat dimineaţa se suie pe tronul său şi în timp ce stă în palatul împărătesc primeşte în¬dată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel şi acela, stând în temniţă ca într’un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scri¬sori şi trimitea necontenit creştinilor din dife¬rite părţi, cari cereau de la sufletul său înţe¬lept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe tre¬buri decât împăratul cu cât i s’a încredinţat o conducere mai mare.
Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu nu¬mai pe cei cari stau de fată, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt de¬parte. Şi n’ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului şi nici o alta pricină la fel cu acestea.
Asa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care il iubim, incat dacă e cu putinta, nimic sa nu ne împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este, vred¬nic de această jertfă !

-Va urma-

Sursa:http://www.ioanguradeaur.ro