Domnul si Mantuitorul nostru Iisus
Hristos, dupa 40 de zile de la Inviere s-a suit la ceruri si a sezut de-a
dreapta Tatalui. Cu puterea dumnezeiasca cu care a inviat si a parasit
mormantul, tot cu aceeasi putere s-a inaltat de pe pamant la cer; s-a inaltat cu
acelasi trup cu care s-a rastignit si a inviat. Mantuitorul implinise opera
divina pentru care venise in lume, ne-a adus invatatura mantuitoare, s-a dat ca
pilda de implinire prin intreaga Sa viata si mai ales prin jertfirea de pe
Crucea Golgotei.
Dupa ce a inviat se arata ucenicilor Lui de mai
multe ori vorbindu-le de Imparatia lui Dumnezeu. Dar iata ca dupa 40 de zile
sosise timpul sa se intoarca iarasi la Tatal Sau si sa primeasca cununa luptelor
Sale precum si cinstea biruintei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o
ucenicilor Sai in ajunul mortii Sale cand le-a zis: "Iesit-am de la Tatal si am
venit in lume, iar acum las lumea si ma intorc la Tatal.
Aceasta
slavita taina o serbeaza astazi cu bucurie sfanta pretutindeni Biserica Crestina
Ortodoxa. Sa ascultam deci cu atentie si sa scoatem invataturile si foloasele
necesare mantuirii sufletelor noastre.
In timpul celor 40 de zile,
dupa ce inviase din mormant, Iisus a mangaiat neincetat pe ucenicii Sai prin
aratarile Sale publice si particulare. Se arata de mai multe ori pentru ca sa-i
convinga de Invierea si dumnezeirea Sa. In a 40-a zi de la Inviere, se arata din
nou si ii mustra pentru ultima oara pentru ca au fost asa de zabavnici si s-au
indoit de Invierea Sa chiar si dupa marturia celor ce L-au vazut inviat. Le
spuse apoi ca toate cele scrise despre El in lege, in psalmi si in prooroci s-au
indeplinit intocmai si ca asa trebuie sa se intample, amintindu-le inca o data
ca le va trimite putere de sus prin Duhul Sfant Mangaietorul.
Dupa
aceea iesi cu ei impreuna si cu ceilalti adunati care erau de fata si strabatura
impreuna strazile Ierusalimului, conducandu-i in Betania, la casa lui Lazar, a
Martei si a Mariei acolo unde Prea Sfanta Fecioara Maria cu multe persoane
credincioase astepta venirea Fiului Sau. Iata ca s-au gasit cu totii si o mare
bucurie a cuprins inimile tuturor. Mantuitorul Iisus Hristos le-a multumit apoi
la toti care au fost alaturi de El in timpul vietii Sale si mai ales in timpul
Patimilor si ingroparii Sale.
Dupa ce i-a mangaiat dumnezeieste,
spunandu-le ca s-a apropiat clipa inaltarii Sale la Tatal si despartirea de ei
trupeste, ii invita imediat sa-l urmeze. Pornira impreuna la drum spre muntele
Maslinilor. Acolo unde cu 40 de zile in urma asudase de sange, se rugase cu cele
mai fierbinti lacrimi si cazuse in agonie de moarte; acolo in gradina Ghetsimani
unde a venit Iuda tradatorul cu ostasii si L-a sarutat; acolo unde I-au legat
mainile cu lanturi si ucenicii toti se risipira; acolo Iisus a gasit cu cale
sa-I adune iarasi pe ucenicii Sai, care acum erau inconjurati si de multime de
popor de peste 500 de suflete.
In fata acestei impunatoare adunari,
Iisus intinse mainile Sale si privindu-I pentru cea din urma oara ii
binecuvanta. Cu trupul acela care suferise atatea rani si chinuri, Mantuitorul a
inceput sa se inalte spre cer si pe cand se inalta a aparut un nor luminos care
il inconjura, incepand deodata sa rasune bolta cereasca de cantarile triumfale
ale puterilor ceresti care-L intampinau pe Imparatul Slavei. In jurul
dumnezeiescului Biruitor al mortii, au venit si sufletele patriarhilor, ale
profetilor si ale tuturor dreptilor din legea veche, intampinandu-L.
Au fost de fata acum Adam, care si-a ispasit neascultarea printr-o
indelungata pocainta; Abel, victima nevinovata ucis de un frate patimas si
barbar; apoi Noe, al doilea parinte al neamului omenesc; Avraam, batranul
patriarh cu o credinta asa de mare; Isac, nevinovata figura a lui Iisus Hristos;
Iacov, parintele celor 12 semintii ale lui Israel; Iosif cel vandut de fratii
sai, asa cum si Iisus avea sa fie vandut; Moise, marele prooroc; David,
stramosul dupa trup al lui Iisus; Melhisedec, regele pacii si simbolul preotiei
legii noi; Iov, omul suferintelor rabdate fara cartire si toti dreptii au
insotit pe Imparatul Slavei in triumf spre cerul care acum s-a deschis ca sa
intre al doilea Adam.
Cerul era cuprins de cantari si strigate de
bucurie si in aceasta atmosfera nemaiintalnita, Iisus se inalta mereu spre
ceruri. Ucenicii si tot poporul ingenuncheati si cu ochii inlacrimati priveau
spre Mantuitorul care se ducea la Tatal si toata aceasta priveliste minunata.
Pe urma se uitau ei incremeniti de cele ce vedeau, deodata norul a
invaluit pe Iisus, iar cantarile au inceput sa se auda din ce in ce mai putin.
Dar ucenicii continuau sa priveasca, acolo unde se dusese toata bucuria lor,
toata dragostea si nadejdea lor. In timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe
fetele lor, deodata au vazut deasupra lor in vazduh doi ingeri imbracati in
haine albe si le-au zis: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest
Iisus care s-a inaltat de la voi la cer, asa va veni precum L-ati vazut pe El
mergand.
Va veni prin urmare pe norii cerului cu toti sfintii
ingeri, ca Judecator, la sfarsitul lumii ca sa rasplateasca fiecaruia dupa
faptele lui. Va veni cu acelasi trup cu care a suferit, cu ranile deschise, caci
de aceea spune Sfanta Scriptura ca vor vedea pe Cel ce L-au strapuns. Iisus se
inalta la cer acum ca om si nu ca Dumnezeu, pentru ca dumnezeirea Sa niciodata
n-a parasit cerul si este pretutindeni.
Sfintii Parinti explica ca
Domnul Hristos a stat cate o zi in fiecare cer, ca sa ia cunostinta toate cetele
ingerilor si sa fie primit cu cinste si inchinaciuni de toti, asa cum se cade
Imparatului Slavei. De aceea abia dupa zece zile a ajuns Iisus cu trupul la
Tatal si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului
nostru Iisus Hristos de pe pamantul acesta pe care l-a zidit cu Tatal si cu
Duhul Sfant si pe care l-a udat cu Sangele sau cel scump. EL s-a supus
suferintelor si a patimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Imparat si
Dumnezeu.
Mantuitorul sade acum de-a dreapta Tatalui Sau pe scaun
infricosat, inconjurat de cetele ingerilor care se cutremura, iar in mana tinand
sceptrul puterii caci este Imparat si Domn al cerului si al pamantului, asa dupa
cum a spus: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Domnul Hristos s-a
inaltat la cer ca sa trimita ucenicilor Sai pe Duhul Sfant. De aceea la zece
zile dupa inaltare trimite peste ucenicii Sai fagaduinta Tatalui ceresc, pe
Duhul Sfant Mangaietorul, Duhul Adevarului si Vistierul Bunatatilor. Dar Domnul
Hristos s-a inaltat la cer ca sa ne pregateasca si noua loc. Ce trebuie insa sa
facem noi ca sa meritam acest loc?
Inainte de toate nu trebuie sa
uitam niciodata prin ce a trecut Invatatorul nostru pana sa intre in slava
cereasca. El a meritat aceasta slava prin viata Sa atat de curata, generoasa si
rabdatoare, linistita, devotata, plina de umiliri si suferinte. Daca vrem sa
ocupam locul pe care ni l-a pregatit Mantuitorul, trebuie sa-L imitam in
purtarea Sa si sa luam parte la amaraciunea paharului Sau. Daca vrem sa ne suim
cu El intru slava, trebuie mai intai sa -L insotim pe Golgota, sa ne pironim cu
El pe Cruce sa suferim nedreptatile, calomniile si hulele vrajmasilor nostri
fara cartire. Sa suferim bolile, lipsurile si orice prigonire ar veni peste noi
din partea lumii si a diavolului. Sa suferim pana la sange impotriva pacatului
si a uneltirilor satanei. Sa suferim Crucea, piroanele si coroana de spini pe
care le intampinam la tot pasul in lumea aceasta plina de rautate, fatarnicie,
mandrie si minciuna.
Mandria nu ne inalta cu Iisus Hristos, care a
fost cel mai umilit dintre toti oamenii. Lacomia de avere si toate ale lumii
acesteia nu ne inalta cu Iisus, care a fost cel mai sarac. Desfranarea nu ne
inalta cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patima, nici o boala
sufleteasca nu ne pot inalta cu Iisus, trebuie neaparat sa ne lepadam de toate
defectele noastre, ca asa zice El: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se
lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa urmeze Mie!
Viata noastra pe
pamant este o viata de lupta. Noi nu trebuie sa incetam de a lupta cu satana.
Noi trebuie sa renuntam la desfatarile lumesti si la tot pacatul, rastignindu-ne
trupul nostru, adica pironind patimile si poftele pacatoase. Locul pe care ni
l-a pregatit Domnul Iisus este o imparatie cereasca, sfintita, curata si mai
presus de toate vesnica; de aceea trebuie s-o cucerim. Aceasta imparatie este o
coroana pe care trebuie s-o meritam, caci ea nu va veni singura sa se aseze pe
capul sufletelor reci, trandave si nepasatoare.
Coroana aceasta
trebuie castigata, prin urmare, prin osteneala si statornicie; sa muncim deci si
sa ne rugam, sa ne spalam prin pocainta cu lacrimile aduse din evlavie catre
Dumnezeu si sa avem dragoste catre toti fratii nostri. Suferinte sunt destule,
fiecare-si are Crucea sa, dar fericiti sunt cei ce sufera pentru dreptate.
Bucurati-va si va veseliti toti ca usa imparatiei ceresti ne este deschisa prin
Salvatorul nostru care S-a inaltat la ceruri.
Bucurati-va voi,
bolnavilor, care va aflati pe patul durerilor, si ganditi-va la suferintele lui
Iisus, indurand cu rabdare, ca cerul va este deschis. Bucurati-va oropsitilor,
napastuitilor si indurati cu rabdare, ca fericire mare va asteapta in ceruri,
acolo unde Iisus va va despagubi de toate suferintele voastre. Noi toti sa
inaltam inimile noastre catre Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a
inaltat astazi si acolo sa ne punem toate nadejdile noastre, dezlipindu-ne
inimile de desfatarile lumesti, caci acestea sunt numai noroi si fum. Sa ne
bucuram in aceasta zi a Inaltarii, din toata inima noastra, ca si noua ne este
deschis cerul si raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Odata cu Inaltarea Domnului, noi crestinii mai sarbatorim si Ziua
Eroilor. Este o fapta inteleapta ca sa ne aducem aminte de toti cei ce s-au
jertfit pentru dreapta credinta, pentru tara si neamul romanesc. Noi pomenim
eroii in aceasta zi a Inaltarii Domnului, pentru ca avem credinta sfanta si
credem in nemurirea sufletului, asa cum au crezut toti adevaratii crestini,
mosii si stramosii nostri, si chiar dacii si romanii inainte de a se increstina.
Noi nu cinstim astazi doar tarana eroilor, ci opera lor care este
tara si sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem ca sarbatoarea
aceasta ce se face in toata tara are rasunet si in cer, acolo unde eroii se
bucura de recunostinta noastra pe care le-o oferim, pentru ca prin jertfa lor
avem bisericile in picioare, ni s-au pastrat atatea bunuri si mai ales credinta.
Prin jertfa eroilor si a martirilor neamului nostru ne-am pastrat numele de
crestini si de romani, caci un roman adevarat trebuie sa fie mai intai un
crestin adevarat.
Luminati de aceasta credinta vie, sa mergem la
mormintele eroilor si martirilor nostri, sa ne impartasim cu duhul lor, si cu
adanca recunostinta sa trimitem cerului cantarile si rugaciunile noastre.
Mucenicii si eroii crestinatatii au murit incredintati ca aparand credinta,
apara adevarul si dreptatea. Eroii neamului au murit incredintati ca cine lupta
pentru dreptate si libertate lupta pentru Dumnezeu. Cine lupta si isi apara
familia, credinta, cultura, limba, legea, neamul, patria lupta pentru adevar si
dreptate. Astazi toti eroii cunoscuti si necunoscuti ai neamului nostru romanesc
din totdeauna vin si ne intreaba daca suntem vrednici de jertfele lor,
chemandu-ne sa le urmam credinta. Biserica mama Crestina Ortodoxa se roaga
pentru odihna eroilor, le binecuvanteaza amintirea si, cantandu-le vesnica
pomenire, inalta rugaciuni catre Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor sa se
odihneasca in vesnica fericire.
Nemurirea sufletului este cea mai
veche credinta a neamului nostru romanesc. Dacii si romanii stramosii nostri au tinut in mare cinste si sfintenie credinta in nemurirea sufletului. Avem deci
o frumoasa mostenire parinteasca de la care nu ne putem abate cu nici un chip,
nici vii, nici morti. Sfanta sarbatoare de astazi se mai poate numi si
sarbatoarea sufletelor nemuritoare. Toti sfintii lui Dumnezeu, proorocii,
martirii, apostolii au vorbit despre existenta si valoarea sufletului punandu-ne
in grija mantuirea lui.
Se gasesc totusi destui indoielnici, care
afirma ca au taiat in bucati tot corpul omenesc si n-au dat de suflet. Au gasit
oase, sange, nervi, inima, creier, dar nici urma de suflet. Fara sa faca
deosebire intre omul viu si mort, ei au cautat sufletul in cadavre, ca si cand
acesta s-ar afla in hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Desi este asa de slaba,
stiinta incearca sa lamureasca taina sufletului. Un invatat crestin spunea ca
tot ceea ce stim de cand e lumea si pana astazi e nimica toata fata de ceea ce
este sufletul in sine si ce taine mari cuprinde el.
Stiinta crestina
ne invata ca sufletul exista si ca e o incercare zadarnica sa caute cineva
sufletul in materie si materia in suflet. Intre suflet si materie este tot atata
deosebire ca si intre omul viu si omul mort, ca si intre viata si moarte.
Atunci, ce e sufletul, ce e viata? Intrebarea aceasta pentru unii nu are nici o
insemnatate, dar pentru crestini e de cea mai mare importanta. Intelepciunea
biblica ne spune ca sufletul sau viata din noi este o taina ascunsa de Hristos
in Dumnezeu, e o floare care creste in gradina raiului, o scanteie din lumina
lui Dumnezeu, o fiinta nevazuta ca geamul, o putere nemateriala ca vantul care
sufla unde vrea si nu stie de unde vine si unde merge. O avere este sufletul,
care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi.
Toata bogatia
lumii nu cantareste cat un suflet omenesc. De aceea si Mantuitorul ne face
atenti de valoarea lui, zicandu-ne: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea
toata si-si va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul in schimb pentru
sufletul sau? Lumea intreaga pentru noi nu mai are nici o valoare daca sufletul
se pierde prin pacate. Sufletul este un diamant mai scump decat toata lumea, un
diamant cu multe si minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taina. Toti ar
dori sa priveasca acest diamant, aceasta floare, sa vada aceasta pasare
maiastra. Sufletul nu se poate vedea, nici pipai, el exista in corp si in afara
de corp, intocmai ca un cantec imprimat pe disc si in mintea noastra. Cine vede
cantecul imprimat pe disc? Exista, dar nevazut si nemuritor.
Sufletul
este ascuns ca si o piatra de diamant sub invelisul unei frunze. Trebuie mai
intai sa se rupa frunza ca sa poata fi vazute sclipirile diamantului. Invelisul
sufletului este trupul. Mai intai trebuie sa moara trupul, sa se desfaca
invelisul, ca sa se elibereze sufletul. Oricum, viata noastra este ascunsa prin
el in Dumnezeu. Unii ganditori spun ca noi traim prin simturi; vedem, auzim,
vorbim, gustam, pipaim, mirosim si ne miscam prin simturi. Toate acestea insa
exista numai cata vreme este sufletul in trup. Ochii vad, pentru ca vede
sufletul, limba vorbeste pentru ca vorbeste sufletul.
Asadar sufletul
nu e chimie, nu e materie, ci este scanteie divina. Partea cea mai aleasa si mai
frumoasa din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu stiinta, creierul si
forta imbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfant, sufletul isi
reconstruieste trupul. In Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, invatatura
despre originea, valoarea, nobletea si forta sufletului, precum si grija despre
mantuirea lui este intalnita la tot pasul.
Intr-un loc se spune ca
sufletul e mai important decat trupul, e mai mult decat haina sau hrana si e mai
de pret decat toata lumea. Despre insemnatatea lui ne vorbeste pilda cu oaia cea
ratacita, cu drahma cea pierduta, pilda fiului risipitor, a bogatului
nemilostiv, precum si altele. Pocainta pacatosilor e prilej de sarbatoare in
cer, dupa cum prin pierderea unui suflet tot cerul se intristeaza. De ce e asa
rasunet mare si pentru ce a trebuit sa-si verse sangele chiar Fiul lui Dumnezeu
pentru rascumpararea noastra? Pentru ca sufletul nu este un lucru ieftin sau un
obiect de gluma, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atarna in
cumpana mai mult decat valoarea lumii materiale.
Viata sufletului in
aceasta lume este "o misiune, nu este nici prilej de petrecere, nici de
placere, nici de imbogatire, nici de lenevire, mancare sau bautura, ci este
misiune ce depaseste marginile timpului. Alergatorii cu stafeta au menirea sa
duca obiectul primit pana la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt
alergator preia stafeta si astfel aceasta ajunge la destinatie. Misiunea a
depasit pe om, omul a stat in slujba ei si prin contributia lui ea s-a implinit.
Asa e viata sufletului, misiunea ce depaseste curgerea timpului
pamantesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o implini fara sa facem in viata si cate
un act de razvratire, ca si fiul risipitor, care n-a primit misiunea vietii
adevarate si astfel a ajuns nefericit, singur, in zdrente, nemancat si insetat.
De aceea Mantuitorul il numeste nebun, adica anormal pe bogatul ce petrece, pe
omul care ingrijeste numai de trup si uita datoriile ce le are fata de suflet,
de mantuirea lui si fericirea vesnica.
Cei mai multi se alarmeaza,
striga, alearga, cauta cand pierd cate ceva, dar la pierderea sufletului asista
nepasatori, glumesc si rad. Vai lor, ce nepasare, ce nesimtire! Biserica, prin
toate slujbele, harurile si invataturile sfinte, are in vedere acest mare scop,
mantuirea sufletului si mostenirea Imparatiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru
neinsemnat sa castigi sau sa pierzi sufletul si Imparatia lui Dumnezeu. Trairea
dupa poftele pacatoase ale trupului este traire anormala, este pierdere. Trairea
dupa dorintele curate ale sufletului este castig, iar viata devine fericita si
pe pamant si in cer.
O atentie speciala ne atrage Mantuitorul, cand
spune ca cine vrea sa-si mantuiasca sufletul il va pierde si cine-l va pierde
pentru El si Evanghelie il va mantui. Adica, cine se inchide in egoism pentru
a-si ferici viata personala isi pierde sufletul; iar cine isi jertfeste sufletul
pentru Hristos si Evanghelie ca un misionar, acela isi asigura mantuirea. Sfanta
Biserica, prin lucrarea ei de mama, da mereu strigate de alarma si ne cheama la
pocainta, combate egoismul si sustine totdeauna interesul fata de lucrul cel mai
de pret si nemuritor care este sufletul.
Sfantul Apostol Petru ne
cheama sa traim pe pamant ca niste straini si calatori, caci asa suntem. Sa nu
uitam ca soarta sufletului pe pamant este soarta porumbelului sau a corbului
care au fost sloboziti din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai intors in
corabie, ci a ramas ratacitor prin lumea hoiturilor din care s-a hranit.
Porumbelul insa s-a intors curat si nevinovat, cu ramura de maslin in cioc, in
corabia stapanului sau.
Soarta corbului sau a porumbelului o cream
noi sufletului nostru liber si nemuritor, dupa cum ingrijim de mantuirea lui,
dupa cum acceptam sau refuzam misiunea, soaptele chemarii sau ale destinatiei
sufletului. Sa avem mila de sufletul nostru, sa ingrijim de haina imparateasca a
sufletului nostru, ca sa nu ne apuce moarte cu ea patata sau rupta, si astfel sa
nu putem intra la nunta Fiului de Imparat in Biserica Lui cea cereasca.
Intoarce-te, suflete la odihna ta, in cetatea pacii, in raiul fericirii vesnice,
dupa care alergam, luptam si suspinam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu