Viaţa Cuviosului Părinte Ioan Tăcutul (3 decembrie)

Tăcutul cel vrednic de laude netăcute, Sfîntul şi cuviosul părinte Ioan s-a născut în Nicopoli din Armenia, avînd tată pe Encratie şi maică pe Eftimie. El s-a născut în al patrulea an al împărăţiei binecredinciosului împărat Marcian, în a opta zi a lunii ianuarie şi a fost luminat cu Sfîntul Botez; pentru că părinţii lui erau creştini binecredincioşi, care în toată Armenia erau vestiţi prin mulţimea bogăţiei şi a cinstei. Tatăl lui era voievod şi mult putea la împărat, ca cel ce avea trecere la dînsul. Aşa de slăvit părinte avea fericitul Ioan. Aceasta s-a spus, nu ca să-l fericim pe el şi să-l lăudăm pentru numele lui cel bun, pentru că din faptele cele bune se fericesc sfinţii şi se proslăvesc, iar nu din neamul cel bun, ci ca să ştim din ce slavă s-a pogorît în smerenie acest plăcut al lui Dumnezeu. Deci a fost crescut împreună cu fraţii săi, în bună petrecere şi dumnezeiască Scriptură, desăvîrşit învăţîndu-se.

Încă tînăr fiind, părinţii lui s-au dus către Domnul, lăsînd fiilor multă avuţie, care fiind împărţită între fraţi, fericitul Ioan, luînd partea sa, a zidit cu dînsa o biserică în numele Preacuratei şi Preabinecuvîntatei Fecioare Maria, în cetatea Nicopoli. Apoi, lepădîndu-se de lume, a luat asupra sa chipul cel monahicesc în al optsprezecelea an al vîrstei sale. Deci petrecea viaţă călugărească lîngă acea biserică, împreună cu alţi zece călugări, bine nevoindu-se. Căci în toţi anii tinereţii sale mare sîrguinţă avea de aceasta, adică pe trup să-l facă rob duhului, ca să nu fie rob al pîntecelui, nici să fie stăpînit de patimi. Şi s-a făcut bărbat minunat în fapte bune, bun şi iscusit povăţuitor, apoi şi egumen al fraţilor săi.

Apoi ajungînd la douăzeci şi opt de ani ai vieţii sale, episcopul cetăţii Coloniei s-a mutat către Domnul, iar cetăţenii mergînd la mitropolitul Sevastiei, cereau un episcop pentru cetatea lor. Deci făcîndu-se alegere spre a se şti care ar fi vrednic de o asemenea înaintare, Ioan, egumenul Mănăstirii Nicopoli, se purta prin gurile a tot poporul, cum că este vrednic a primi scaunul episcopiei Coloniei. Dar, ştiind smerenia lui cea mare, cunoşteau că nu va voi a primi dregătoria episcopiei. Pentru aceea mitropolitul a trimis la dînsul ca şi cum l-ar fi chemat pentru o altă trebuinţă. Iar după ce sfîntul a venit, l-a silit ca să fie episcop şi, sfinţindu-l, l-a înălţat pe scaunul Coloniei.

Luînd cîrma Bisericii, nu şi-a schimbat pravila şi nevoinţa sa cea călugărească; căci el niciodată nu-şi spăla trupul său, păzindu-se cu deadinsul ca nu numai de altul să fie văzut cu trupul gol, dar nici singur pe sine să nu se vadă cîndva gol, aducîndu-şi aminte de goliciunea lui Adam. De aceea nu se spăla în baie, ca nu prin spălare să-şi descopere trupul său. Şi toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu şi a petrece în post şi în rugăciuni şi în curăţia cea trupească şi sufletească; adică a avea totdeauna gîndurile sale curăţite şi a surpa toată înălţarea ce se ridică asupra înţelegerii lui Dumnezeu; apoi a-şi robi toată înţelegerea sa în ascultarea lui Hristos.

Astfel, vieţuind în fapte bune, s-a făcut şi altora chip de viaţă bună; căci, căutînd asupra lui, şi alţii se îndreptau şi începeau a vieţui în fapte bune, dintre care era Pergamie, fratele lui după trup, bărbat slăvit care avea mare cinste la împăratul Zinon şi la Anastasie, care a fost după Zinon. Acela, văzînd pe fratele său, adică pe fericitul Ioan, vieţuind cu sfinţenie, se umilea cu sufletul şi avea mare sîrguinţă ca să placă lui Dumnezeu. Asemenea şi Teodor, nepotul lui, care a fost mai pe urmă la binecredinciosul împărat Iustinian în mare cinste, auzind de viaţa moşului său, cea întocmai cu a îngerilor, s-a folosit de el şi a început cu toată casa sa a vieţui cu plăcere de Dumnezeu. Apoi atît de îmbunătăţit s-a făcut prin faptele sale cele bune, încît singur împăratul şi dregătorii lui se minunau de cinstita viaţă şi înţelegere a lui Teodor, cum şi de credinţa lui cea dreaptă şi de milostivire. Pentru că în toate acestea a sporit Teodor, avînd pildă viaţa cea fără de prihană a fericitului Ioan, unchiul său.

Cînd purtătorul de Dumnezeu, părintele Ioan, în al zecelea an al episcopiei, îndrepta bine Biserica lui Hristos, a luat stăpînire asupra Armeniei bărbatul surorii lui, Maria, care se numea Pazinlic. Acela, fiind îndemnat de demon, a început a tulbura şi a face rău Bisericii, cea încredinţată lui Ioan, pentru supărarea fericitului, amestecîndu-se în lucrurile cele duhovniceşti; iar pe cei ce, pentru pedeapsă, fugeau în biserică, îi scotea cu sila, nelăsînd pe slujitorii şi ispravnicii bisericilor a avea purtare de grijă de lucrurile bisericeşti.

Fericitul Ioan de multe ori îl ruga, cu smerenie, să înceteze a se amesteca în lucrurile Bisericii şi de a-i face supărare şi silă. Iar el nu numai că nu-l asculta şi petrecea neîndreptat, ci şi mai rău se înfuria, mai ales că acum sora fericitului se dusese din viaţă. Pentru aceea a fost nevoit sfîntul a se duce la Constantinopol, la împăratul Zinon, că îl durea inima pentru răutatea ce se făcea Bisericii. Ajungînd acolo, a luat ajutor pe Eftimie, arhiepiscopul Constantinopolului, şi acela i-a ajutat cu mijlocirea sa către împărat.

După acestea, fericitul Ioan, văzînd gîlceava şi tulburarea lumii acesteia, a cugetat să lase episcopia şi să meargă în sfînta cetate Ierusalim ca să slujească lui Dumnezeu în linişte. Deci, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a slobozit pe cei ce erau împreună cu dînsul, adică preoţi şi clerici şi s-a dus singur la malul mării, neştiind nimeni şi, urcîndu-se într-o corabie, a mers către sfînta cetate a Ierusalimului; şi venind în bolniţa sfintei cetăţi în care era zidită casa de rugăciuni în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, a rămas acolo cîtăva vreme, cu unul din cei săraci. Iar el, văzînd gîlceava poporului, se mîhnea foarte, dorind un loc mai liniştit. Deci se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate un loc plăcut, fără tulburare şi lesnicios pentru mîntuire.

Într-o noapte, rugîndu-se el cu sîrguinţă pentru aceasta, a căutat în sus şi a văzut că îndată s-a arătat o stea prea luminată, avînd asemănarea Crucii, care s-a apropiat de dînsul şi a auzit glas din lumina stelei, zicînd: "De voieşti a te mîntui, urmează razei acesteia". Iar el îndată cu bucurie a mers după dînsa şi a fost dus de acea stea în lavra cea mare a Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Sava, la treizeci şi opt de ani ai vieţii sale, fiind atunci patriarh al Ierusalimului Salustie.

Acolo a aflat Sfîntul Ioan pe Cuviosul Sava, împreună cu o sută şi patruzeci de fraţi locuitori ai pustiei, petrecînd în mare sărăcie trupească, dar în multă bogăţie sufletească. Deci a primit Cuviosul Sava pe fericitul Ioan şi l-a dat economului spre slujba monahicească, neştiind comoara darului lui Dumnezeu ce se tăinuia în Ioan. Şi, deşi Sfîntul Sava avea darul mai înainte-vederii, Dumnezeu a tăinuit înaintea lui taina aceasta, cum că Ioan este episcop, iar acum a lăsat pentru Dumnezeu episcopia sa şi, ca unul din cei proşti, a venit la dînsul. Nimeni să nu se minuneze de aceasta, că şi cei mai înainte-văzători uneori nu văd mai înainte. Căci ei numai aceea o văd mai înainte şi o proorocesc, pe care o descopere lor Dumnezeu, iar ceea ce nu le descopere, pe aceea nu o cunosc. Aşa şi Elisei proorocul, pentru Sumaniteanca, a zis către sluga sa: "Las-o pe ea, pentru că sufletul ei este mîhnit în dînsa şi Dumnezeu a ascuns aceasta de către mine şi nu m-a vestit".

Deci, fiind primit Ioan în lavră, slujea cu toată supunerea şi osîrdia în toate slujbele ce i le poruncea economul. În acea vreme se zidea în lavră o casă pentru străini şi s-a rînduit fericitul Ioan să slujească lucrătorilor. Deci slujea lor, fierbîndu-le bucate, aducîndu-le apă, dîndu-le pietre şi suferind toate ostenelile de la zidire.

După doi ani de petrecere în lavră, a fost rînduit să fie primitor de străini şi slujea fraţilor cu toată smerenia, blîndeţea şi dragostea. Apoi Cuviosul Sava a început a zidi o mănăstire de obşte, pentru cei noi începători, ca şi cei ce vor vrea să se lepede de lume, mai întîi să se îndrepteze în viaţa de obşte şi după aceea să se primească în lavră. Căci zicea sfîntul: "Precum înaintea rodului merge floarea, aşa, mai înainte de viaţa pustnicească, să meargă viaţa cea de obşte, ca în viaţa cea de obşte cei noi începători, ca nişte pomi răsădiţi, să înflorescă cu pîrga ostenelilor; iar în lavră să aducă rodurile cele desăvîrşite ale nevoinţelor". Lavra Cuviosului era în pustie, iar chinovia mai aproape de lume. Deci, zidindu-se aceea, iarăşi a fost rînduit fericitul Ioan ca să slujească lucrătorilor. Atunci avea două slujbe acest cuvios şi iubitor de osteneală: a sluji străinilor şi a aduce pe umerii săi pîine şi bucate fierte şi nefierte la lucrătorii ce zideau mănăstirea, pentru viaţa de obşte, care era departe de casa de străini, mai mult decît zece stadii.

Într-o slujbă ca aceea ostenindu-se el un an şi plăcînd tuturor fraţilor, i-a dat Cuviosul Sava o chilie liniştită, în care a locuit fericitul Ioan trei ani, petrecînd cinci zile în săptămînă acolo, neieşind şi negustînd nimic în acele zile, nici fiind văzut de cineva, se îndeletnicea numai în cele către Dumnezeu, iar sîmbăta şi Duminica mai înainte decît toţi intra în biserică şi sta într-însa cu frică şi cu umilinţă, mai ales în vremea dumnezeieştii Liturghii. Iar din ochii lui, neîncetat ieşeau pîraie de lacrimi, încît se mirau toţi fraţii de un dar ca acela ce era într-însul şi primea hrana împreună cu fraţii în acele două zile.

După trei ani, fericitul Ioan a fost ales iconom şi i-a ajutat Dumnezeu în toate, încît, cu ostenelile lui şi cu slujbele ce făcea, s-a binecuvîntat şi s-a înmulţit lavra.

Deci, împlinind el bine slujba iconomiei, a voit Cuviosul Sava să-l facă preot, ca pe un vrednic şi desăvîrşit călugăr. Şi, luîndu-l, a mers cu dînsul în sfînta cetate a Ierusalimului, la patriarhul Ilie, care fusese după Salustie. Spunîndu-i viaţa lui Ioan cea plină de fapte bune, l-a rugat să hirotonească pe Ioan preot. Patriarhul, chemînd pe Ioan în biserică a voit să-l hirotonească. Ioan, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa, a zis către sfîntul patriarh: "Preasfinţite Părinte, am un cuvînt de taină către sfinţia ta. Deci, porunceşte-mi să-ţi spun deosebi şi, dacă mă vei judeca pe mine a fi vrednic de preoţie, nu mă voi lepăda".

După ce l-a luat patriarhul de-o parte, Cuviosul Ioan s-a aruncat la picioarele lui Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, jurîndu-l ca nimănui să nu spună cuvîntul pe care voieşte a-l spune. Şi făgăduind patriarhul că îi va păzi taina, Ioan a zis: "Eu, Părinte, am fost episcop al cetăţii Colonia, dar de vreme ce s-au înmulţit păcatele mele, pentru aceea am lăsat episcopia şi am fugit. Deci, m-am judecat eu însumi a sluji fraţilor, fiind tare cu trupul, ca ei să ajute cu rugăciunile lor neputinciosului meu suflet".

Iar patriarhul Ilie auzind acestea s-a înspăimîntat şi chemînd pe Cuviosul Sava, i-a zis: "Oarecare fapte ascunse mi-a spus mie Ioan, pentru care nu poate să fie preot, deci de acum să petreacă în linişte şi nimeni să nu-l supere". Zicînd acestea patriarhul i-au slobozit pe ei în ale lor. Iar Cuviosul Sava s-a mîhnit foarte de aceasta şi ducîndu-se din lavra cea mare, ca de treizeci de stadii, într-o peşteră, s-a aruncat pe pămînt înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce, Doamne, m-ai trecut cu vederea, tăinuind de către mine viaţa lui Ioan şi m-am înşelat, socotindu-l pe el a fi vrednic de preoţie? Deci acum, Doamne, să-mi spui cele despre dînsul, pentru că este mîhnit sufletul meu pînă la moarte. Căci vasul pe care eu l-am socotit a fi ales, sfînt şi de trebuinţă şi vrednic a primi dumnezeiescul mir, înaintea măririi Tale este netrebnic şi nevrednic".

Într-o rugăciune ca aceea şi în lacrimi petrecînd Cuviosul Sava toată noaptea, i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: "Nu este Ioan vas netrebnic, ci este vas ales; dar cel ce este episcop, nu poate să se facă preot". Acestea zicînd îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Sava a alergat cu bucurie în chilia lui Ioan şi, îmbrăţişîndu-l, a zis: "O, părinte Ioane, tu ai tăinuit înaintea mea darul lui Dumnezeu care este în tine, iar Dumnezeu mi l-a descoperit". Atunci Ioan a zis: "Mă mîhnesc, părinte, căci am vrut ca nimeni să nu ştie taina aceasta, iar voi v-aţi înştiinţat de dînsa; deci eu nu voi să mai vieţuiesc în părţile acestea". Iar Sava s-a jurat lui că nu va spune nimănui taina. Deci din acea vreme fericitul Ioan, liniştindu-se, şedea în chilie şi nu se ducea la biserică, nici nu vorbea cu cineva şi nimeni nu mergea la dînsul, fără numai unul singur, ascultătorul care îi slujea. Ci, închizîndu-se singur în chilie, ieşea numai o dată într-un an, cînd se făcea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, întru al cărei nume era zidită biserica din lavră. Iar cînd patriarhul Ilie venea la praznic în lavră, atunci ieşea Ioan din chilia sa, ca să se închine patriarhului; căci patriarhul iubea foarte mult pe Ioan şi îl cinstea pentru smerenia lui.

Săvîrşindu-se patru ani ai liniştirii lui Ioan, cuviosul părinte Sava s-a dus în părţile Schitopolei şi a zăbovit acolo mult. Iar fericitul Ioan, dorind o viaţă mai deosebită, pustnicească, s-a dus în pustia ce se chema Ruva, într-al cincizecilea an de la naşterea sa. Şi a petrecut în pustia aceea nouă ani, hrănindu-se cu buruienile ce se cheamă melagrie, care cresc prin pustia aceea. Iar la începutul sălăşluirii a rătăcit prin rîpi şi prăpăstii, încît nu afla peştera sa şi, slăbind de osteneala căii, a căzut. Apoi deodată a fost luat în sus de o putere dumnezeiască nevăzută, precum odată proorocul Avacum, şi a fost dus în peştera sa. După cîtăva vreme, cercînd cuviosul cărările pustiei aceleia, a cunoscut locul acela în care rătăcise, fiind depărtat de la peştera lui ca de cinci stadii.

După aceea a venit la dînsul un frate şi a vieţuit împreună cu dînsul puţină vreme. Iar într-un an, apropiindu-se praznicul Paştelui, a zis fratele către stareţ: "Părinte, să mergem în lavră ca să prăznuim ziua Paştelui şi apoi iarăşi ne vom întoarce. Căci iată, la un praznic ca acesta nu avem aici nimic de mîncat, afară de aceste melagrii". Iar Sfîntul Ioan nu a voit să meargă, deoarece Cuviosul Sava încă nu se întorsese în lavră din părţile Schitopolei. Iar către fratele ce-l ruga pe el a zis: "Să nu ne ducem de aici, frate, ci să credem că Cel ce a hrănit şase sute de mii de popor israilitean în pustie patruzeci de ani, Acela şi pe noi ne va hrăni aici şi la praznicul Paştelui ne va trimite nu numai cele de trebuinţă, ci şi de prisos, pentru că grăieşte în Scriptură: Nu te voi lăsa pe tine, nici nu mă voi depărta de la tine. În Evanghelie deasemenea, grăieşte, zicînd: Nu vă îngrijiţi, zicînd ce vom mînca sau ce vom bea? Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc, că vă trebuie acestea toate. Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Deci rabdă, fiule şi călătoreşte pe calea cea cu nevoi. Pentru că odihna şi moleşirea trupului de aici naşte munca cea veşnică, iar omorîrea trupului găteşte odihna nesfîrşită".

Nişte cuvinte ca acestea ale cuviosului neascultîndu-le fratele, a lăsat pe părinte şi s-a dus în lavră. Deci, ducîndu-se, fratele a venit la cuviosul un om necunoscut, avînd un catîr încărcat cu multe bunătăţi: pîini curate şi calde, untdelemn, brînză proaspătă, ouă, o vadră de mied (vin de miere) şi pe toate acestea, omul care venise, le-a pus înaintea părintelui, apoi îndată s-a dus. Iar cuviosul, văzînd cercetarea lui Dumnezeu, cu bucurie a mulţumit Lui. Apoi fratele, mergînd spre lavră, a rătăcit în cale şi, umblînd trei zile prin pustietăţi nestrăbătute şi prin locuri neumblate, s-a ostenit foarte, încît abia a găsit iarăşi peştera cuviosului, flămînd, însetat şi slăbit de osteneala căii. Dar, văzînd atîtea bucate şi băuturi trimise cuviosului de Dumnezeu pentru praznic, s-a minunat şi se ruşina a căuta în faţa sfîntului, pentru împuţinarea necredinţei sale. Apoi, căzînd la picioarele bătrînului, îşi ceru iertare. Iar sfîntul, iertîndu-l, i-a zis: "Cu adevărat, să ştii, frate, că Dumnezeu în pustie poate să pregătească masa robilor Săi".

În acea vreme Alamundar, domnul saracinilor care era sub stăpînirea perşilor, a năvălit cu mare mînie asupra Arabiei şi a Palestinei, ucigînd şi robind popoarele. Atunci, mulţime de barbari s-au împrăştiat prin pustia aceea şi s-a vestit prin mănăstiri să se păzească cu dinadinsul de năvălirea barbarilor. Deci, părinţii lavrei celei mari au trimis la acest cuvios Ioan Tăcutul, vestindu-l despre barbari şi sfătuindu-l să se întoarcă în lavră primindu-şi chilia ca să petreacă într-însa. Iar fericitul Ioan n-a vrut să-şi lase peştera sa liniştită din pustie, deşi se cam temea de barbari. Însă zicea în sine: "Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi dacă nu mă va sprijini pe mine Domnul şi nu mă va îngriji, apoi pentru ce mai vieţuiesc?". Aşa, avînd ocrotitor pe cel Preaînalt, a petrecut în locul său fără îndoială. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte totdeauna de robii Săi şi-i păzeşte în toate căile lor, vrînd să păzească întreg şi fără temere pe plăcutul său, i-a trimis ca strajă un leu mare şi înfricoşat, care nedepărtat îl străjuia pe el ziua şi noaptea. Şi de cîte ori barbarii năvăleau asupra sfîntului, totdeauna leul acela cu furia sa cea cumplită, pornindu-se asupra lor, îi rănea şi-i izgonea. Iar fericitul Ioan, văzînd acestea, mulţumea lui Dumnezeu că n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

După aceasta, întorcîndu-se Cuviosul Sava în ţara sa, a venit la fericitul Ioan în pustie şi a zis către dînsul: "Iată, Domnul te-a păzit pe tine de năvălirea barbarilor, dîndu-ţi strajă simţitoare. Deci fă şi tu ceea ce este lucru omenesc; sculîndu-te fugi, precum au făcut şi alţi părinţi pustnici". Cu acestea şi cu mai multe cuvinte sfătuindu-l cuviosul, l-a scos din pustie şi aducîndu-l în ţara cea mare, i-a dat lui chilie; şi iarăşi a început fericitul Ioan a vieţui în lavră, la cincizeci şi şase de ani de la naşterea sa, neştiind nimeni taina lui, cum că era episcop, afară de preasfinţitul patriarh Ilie şi de Cuviosul Sava, dar şi aceia tăinuiau.

Trecînd multă vreme, Dumnezeu a binevoit a descoperi taina aceea tuturor fraţilor, în acest chip. Un bărbat oarecare din părţile Asiei, cu numele Aterie, cinstit cu dregătoria arhiepiscopiei, venind în Ierusalim, s-a închinat lemnului Crucii Domnului, cea de viaţă făcătoare şi sfintelor locuri şi mult aur şi argint împărţea săracilor şi mănăstirilor. Apoi a ieşit din sfînta cetate, sîrguindu-se a se întoarce la moşia sa. Deci, suindu-se în corabie şi pornind puţin, s-a ridicat un vînt potrivnic pe mare, pentru care pricină a fost nevoit a se întoarce în Ascalon, unde a rămas două zile. Cînd a vrut iarăşi să plece, i s-a arătat în somn îngerul Domnului, zicînd: "Nu se cuvine ţie a pleca la moşia ta, pînă nu te vei întoarce în sfînta cetate şi vei merge în ţara avei Sava; că acolo vei afla pe avva Ioan Tăcutul, bărbat drept şi plin de fapte bune, care a fost episcop şi pentru Dumnezeu toate le-a trecut cu vederea, smerindu-se cu sărăcia cea de bunăvoie şi cu ascultarea".

Deşteptîndu-se din somn Aterie, s-a întors în Ierusalim şi, venind în ţara Cuviosului Sava a întrebat despre Ioan Tăcutul; apoi înştiinţîndu-se de chilia lui, a venit la dînsul şi a petrecut acolo două zile, rugîndu-l şi jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu, ca să-i spună neamul său, moşia şi episcopia. Iar el, văzînd bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru aceea, i-a spus toate cu de-amănuntul. Din acea vreme s-a făcut înştiinţare prin toată lavra, că Ioan Tăcutul este episcop. Şi toţi s-au mirat văzîndu-l pe el atît de smerit.

După aceasta, cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele Sava s-a mutat către Domnul în ziua a cincea a lunii decembrie la şaptezeci de ani ai vieţii lui Ioan. Dar Ioan nu s-a întîmplat a fi la despărţirea sufletului de trup a Cuviosului Sava; pentru aceea foarte s-a mîhnit cu duhul şi se tînguia pentru despărţirea lui. Apoi i s-a arătat în vedenie Cuviosul Sava, zicînd: "Nu te mîhni pentru plecarea mea, părinte Ioane, pentru că deşi m-am despărţit cu trupul de tine, însă cu duhul sînt împreună cu tine".

Iar Ioan a zis: "Roagă pe Domnul, părinte, ca să mă ia şi pe mine cu tine". Răspuns-a Sava: "Nu se poate aceasta acum, că are să vină mare ispită asupra lavrei şi vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre mîngîierea şi întărirea acelora care vor să lupte bine împotriva ereticilor, pentru credinţa cea dreaptă". Acestea auzind fericitul Ioan, şi-a venit întru sine şi se bucura cu duhul pentru vedenia şi pentru vorbirea ce avusese cu Cuviosul Sava; dar se mîhnea cu inima pentru ispita ce avea să vie. Apoi i-a venit dorinţa a vedea cum se desparte sufletul de trup. Pentru care pricină, cînd s-a rugat lui Dumnezeu, a fost răpit cu mintea în Sfîntul Betleem şi a văzut murind, lîngă biserica care era acolo, un bărbat străin al cărui suflet se lua de îngeri către cer, cu cîntări dulci. Aceasta văzînd-o cu ochii minţii, fericitul Ioan s-a sculat şi s-a dus la Betleem şi a aflat trupul bărbatului celui răposat lîngă biserică, precum a văzut în vedenie - că în acel ceas murise în care îl văzuse Ioan - şezînd în chilie, sufletul lui luat de îngeri în cer cu cîntări. Deci, cuprinzînd moaştele lui, le-a sărutat cu dragoste. Apoi, în acelaşi loc le-a îngropat cu cinste şi s-a întors la chilia sa.

Doi ucenici ai fericitului Ioan, anume Teodor şi Ioan, au povestit lui Chiril monahul, scriitorul vieţii acestuia, zicînd: "După răposarea Cuviosului Sava am fost trimişi de părintele nostru în Liviada, pentru oarecare trebuinţă şi trecînd Iordanul, ne-au întîmpinat pe noi oarecine, zicînd: Păziţi-vă că este un leu înaintea voastră! Iar noi, cugetînd, am zis: Puternic este Dumnezeu, să ne păzească cu rugăciunile părintelui nostru, pentru că după porunca lui călătorim. Acestea zicînd, am mers şi îndată am văzut venind împotriva noastră un leu înfricoşat. Deci ne-am înspăimîntat foarte, încît lipsind din noi puterea n-am putut fugi, ci am rămas ca nişte morţi. Şi iată deodată s-a arătat între noi părintele nostru, Cuviosul Ioan, poruncindu-ne să nu ne temem. Atunci leul, ca şi cum ar fi fost lovit cu biciul şi izgonit, a fugit de la noi, iar părintele s-a făcut nevăzut. Deci noi, răsuflînd uşuraţi, ne-am văzut de cale şi am rămas nevătămaţi. Apoi, săvîrşind ascultarea care se poruncise nouă, cînd ne-am întors la părintele, el a căutat spre noi şi a zis: "Vedeţi, fiilor, că m-am aflat împreună cu voi la trebuinţă; dar şi aici mult am rugat pe Dumnezeu pentru voi şi a făcut cu voi mila Sa".

Aceasta s-a povestit lui Nirim, de către un ucenic al lui Ioan, cum că acest mare pustnic, mulţi ani s-a hrănit numai cu pîine, iar în loc de sare obişnuia cenuşă, aşa încît îşi mînca pîinea sa cu cenuşă. Iar odată, uitînd să-şi închidă fereastra chiliei, în vremea mesei sale, s-a aplecat ucenicul şi l-a văzut mîncînd pîine cu cenuşă; deci s-a mîhnit stareţul că s-a văzut o postire ca aceea a lui, iar ucenicul vrînd să-l mîngîie a zis: Nu numai tu faci aceasta, părinte, ci mulţi părinţi ai lavrei acesteia împlinesc scriptura care zice: Cenuşă ca pîinea am mîncat. Şi aşa a mîngîiat pe stareţ.

În acea vreme s-a scornit eresul lui Origen şi, mulţi înşelîndu-se cu dînsul, se tulbura Biserica lui Dumnezeu. Iar alţii, tare împotrivindu-se eresului, aveau ajutor pe acest cuvios Ioan Tăcutul, care atunci netăcînd, ci, luptîndu-se cu tăria cuvîntului ce era ca o sabie împotriva ereticilor, tăia şi strica învăţăturile cele hulitoare ale lui Origen. Această ispită, ce era să vină asupra Bisericii, a fost proorocită lui Ioan în vedenie de Cuviosul Sava; pentru că nu puţină prigoană a fost asupra ei de la eretici, încît mulţi din părinţii cei nevoitori, vătămîndu-se cu învăţăturile cele ereticeşti, se îndoiau şi se clăteau cu mintea. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu a avea în lavra aceea pe Ioan în trup, spre mîngîierea celor slabi cu sufletul şi spre întărirea celor neputincioşi.

Într-acea vreme a venit la dînsul de la mitropolia Schitopolei Chiril, care a fost mai pe urmă scriitorul vieţii lui. Acesta singur povesteşte aşa: Vrînd să ies din casa mea, ca să mă duc în sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo într-o mănăstire oarecare să primesc viaţa călugărească, mi-a poruncit iubitoarea de Hristos, maica mea, ca din cele ce vor fi pentru mîntuirea sufletului, nimic să nu încep a face decît numai cu sfatul şi porunca fericitului Ioan, ca nu cumva să cad în eresul lui Origen, la începutul stării mele.

Deci, ajungînd la Ierusalim, am venit în lavra Sfîntului Sava şi m-am închinat vrednicului de fericire Ioan; apoi descoperindu-i tot gîndul meu, ceream de la dînsul un sfat folositor. Iar el mi-a zis mie: "De voieşti a te mîntui, să mergi în mănăstirea marelui Eftimie". Iar eu, plecînd de la dînsul ca un tînăr şi fără de minte, n-am ascultat porunca lui, ci, mergînd la Iordan, am intrat în mănăstirea ce se zice a Rundinitei. Şi nu numai că mi-a fost drumul rău, ci şi în boală mare am căzut şi am fost cuprins de mîhnire, că eram străin şi neputincios cu trupul. Apoi mi s-a arătat în vis Cuviosul Ioan, zicîndu-mi: "De vreme ce nu m-ai ascultat, pentru aceea ai fost pedepsit cu boala aceasta. Deci acum, sculîndu-te, mergi în Ierihon, şi acolo în casa de străini a lui avva Eftimie, vei afla pe un oarecare călugăr bătrîn. Să-i urmezi aceluia în mănăstirea lui Eftimie şi te vei mîntui". Iar eu deşteptîndu-mă din somn m-am simţit sănătos cu tot trupul. Apoi m-am dus la Ierihon, după porunca sfîntului părinte şi am aflat, precum mi-a zis, pe un călugăr bătrîn, cinstit şi cu bună pricepere; acela m-a dus în mănăstirea marelui Eftimie şi m-am sălăşluit într-însa. Adeseori veneam în lavra Sfîntului Sava la Cuviosul Ioan şi mare folos sufletesc primeam de la dînsul.

Odată eram tulburat şi îngreuiat de gînduri sataniceşti, pe care mărturisindu-le cuviosului, îndată am dobîndit uşurare cu sfintele lui rugăciuni şi s-a întors pacea în inima mea. Aceasta singur a spus-o Chiril monahul. Acesta este Chiril acela care a fost trimis de Cuviosul Ioan în lavra Suchiei, cu cărţi la Cuviosul Chiriac pustnicul, precum se scrie în viaţa lui.

Odată, şezînd Chiriac lîngă fereastra chiliei Cuviosului Ioan, a venit un om cu numele de Gheorghe, aducînd pe fiul său muncit de diavol pe care, punîndu-l lîngă fereastră, omul s-a dus. Iar pruncul plîngînd, l-a cunoscut pe el Sfîntul Ioan că are duh necurat. Deci, făcîndu-i-se milă de dînsul, a făcut rugăciune şi l-a uns pe el cu untdelemn sfinţit şi îndată a ieşit din copil duhul cel necurat şi s-a făcut sănătos din ceasul acela. Iar ava Evstatie, bărbatul cel credincios şi binecuvîntat, care, după Serghie, a primit peştera Cuviosului Sava, spunea aceasta: "A năvălit odinioară, zicea el, asupra mea duhul hulii şi mă tulburau foarte gîndurile rele asupra lui Dumnezeu şi asupra celor dumnezeieşti şi eram foarte mîhnit. Apoi am venit la fericitul Ioan Tăcutul şi, spunîndu-i nevoia mea, căutam ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Iar el, sculîndu-se, s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu. Apoi a zis către mine: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, că de acum nu se va mai apropia de tine gîndul hulii". Şi aşa a fost precum mi-a zis bătrînul, că dintr-acea vreme n-am mai simţit în mine gîndul hulii niciodată".

O femeie de neam din Capadochia, cu numele Raina, diaconiţă la sfînta biserică din Constantinopol, a venit la Ierusalim, avînd cu sine pe nepotul său, care era în dregătorie. Acesta, în adevăr, era bărbat cu fapte bune, dar nu se unea cu sfînta sobornicească Biserică, de vreme ce se ţinea de credinţa cea rea a lui Sevir. Iar acea binecredincioasă diaconiţă punea multă sîrguinţă ca să-l întoarcă pe el către buna credinţă şi să-l unească cu Sfînta Biserică. Pentru aceea pe fiecare din sfinţi îi ruga să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul. Deci, auzind de Sfîntul Ioan, a dorit ca şi acestuia să i se închine. Dacă s-a înştiinţat că nu intră în lavră parte femeiască, a chemat pe Teodor, ucenicul lui Ioan, şi l-a rugat ca să ia pe omul care a venit cu ea şi să-l ducă la sfîntul bătrîn, pentru că credea căci cu rugăciunile lui va întoarce Dumnezeu inima cea împietrită a acelui rău credincios şi-l va face vrednic împărtăşirii cu soborniceasca Biserică. Deci, luînd Teodor pe bărbatul cel întunecat cu eresul, a venit cu dînsul la bătrîn şi s-a închinat după obicei. Iar cînd a zis ucenicul "Binecuvîntează-ne pe noi, părinte!" bătrînul a zis ucenicului: "Pe tine te binecuvintez, iar acesta care a venit cu tine nu este binecuvîntat". Iar ucenicul a zis: "Nu aşa părinte, ci pe amîndoi să ne binecuvîntezi". Răspuns-a bătrînul: "Cu adevărat pe celălalt nu-l voi binecuvînta, pînă cînd nu se va lepăda de cugetarea cea rea ereticească şi va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească". Acestea auzind cel răucredincios, s-a mirat de darul bătrînului cel mai înainte-văzător şi prin acea minune schimbîndu-se, a făgăduit cu adevărat că se va împărtăşi cu cei dreptcredincioşi. Atunci l-a binecuvîntat pe el bătrînul şi cu învăţăturile sale cele de Dumnezeu insuflate, luînd din inima lui toată îndoiala, l-a împărtăşit cu preacuratele Taine; şi aşa, făcîndu-l dreptcredincios, l-a liberat cu pace.

De aceasta înştiinţîndu-se binecredincioasa diaconiţă Raina, mai multă dorinţă avea să vadă cu ochii săi pe sfîntul bătrîn şi s-a gîndit să se îmbrace în haine bărbăteşti şi să vină la dînsul în lavră, ca să-şi mărturisească gîndurile sale. Iar bătrînul, înştiinţîndu-se prin înger de acel gînd al ei, a trimis la dînsa, zicînd: "Să ştii că deşi vei veni la mine precum ai gîndit, însă nu mă vei vedea; deci nu te osteni şi rămîi la locul unde eşti acum, căci eu mă voi arăta ţie în vis şi voi asculta cele ce vrei să-mi spui şi îţi voi spune şi eu cele ce-mi va da Dumnezeu a-ţi grăi". Iar diaconiţa, auzind acestea, s-a înspăimîntat de vederea mai înainte a Cuviosului Ioan, căci de departe vedea gîndurile omeneşti şi a petrecut la un loc, aşteptînd arătarea lui.

Într-o noapte, dormind, i s-a arătat cuviosul în vis, zicînd: "Iată Dumnezeu m-a trimis la tine; spune-mi ce voieşti?" Iar ea a mărturisit gîndurile sale şi a primit de la dînsul vindecarea ce dorea. Şi învăţînd-o cuviosul, s-a făcut nevăzut; iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a dat mulţumire lui Dumnezeu.

Locul unde era chilia cuviosului era pietros şi uscat şi nu era cu putinţă a creşte acolo nici copaci, nici buruieni, pentru asprimea locului, care nu avea nici o umezeală. Iar cuviosul, luînd odată o sămînţă de smochin, a zis către ucenicii săi, Teodor şi Ioan: "Ascultaţi-mă pe mine, fiilor. De va da Dumnezeu dar acestei seminţe, ca să crească pe această piatră vîrtoasă şi va odrăsli stîlpări şi va face roade, apoi să ştiţi că-mi va dărui Dumnezeu loc de odihnă în împărăţia cerului!" Acestea zicînd, a semănat sămînţa aceea pe piatră, aproape de chilia sa. Iar Dumnezeu care a odrăslit toiagul lui Aaron cel uscat, El a dat umezeală şi pietrei celei vîrtoase şi seminţei de smochin răsădite, ca să arate ce dar are de la El credincioasa Lui slugă. Deci, odrăslind smochinul din piatră şi crescînd cîte puţin, a ajuns pînă la acoperişul chiliei, apoi toată chilia a acoperit-o cu ramurile sale. Şi după o vreme a adus şi roadă, trei smochine, pe care, luîndu-le bătrînul, cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi, sărutîndu-le, le-a mîncat împreună cu ucenicii. Apoi, după ce a mîncat smochinele acelea, a început a se pregăti de moarte, fiind acum întru adînci bătrîneţi. El vieţuind toţi anii vieţii sale o sută patru, a adormit întru Domnul, Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sursa:http://www.vietile-sfintilor.ro