Un prim pericol al acestora este multa vorbire sau poliloghia. Pe aceasta, Sfântul Ioan Scărarul o numeşte “catedra slavei deşarte”şi o consideră “semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea somnului, împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii”.
Boala la om este trimisă tocmai
pentru a ne învăţa să cugetăm la moarte… Şi repet şi eu întrebarea pe care o
pun unii în mod ironic, pentru a atrage atenţia asupra unei pretinse
anormalităţi care ar fi presupusă de viaţa duhovnicească:
Perioada pregătitoare a Crăciunului este în spaţiul românesc ortodox un anotimp al colindelor. Peste tot întâlnim grupuri de colindători care vestesc prin concerte sau direct la casele creştinilor bucuria Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Este adevărat că, unui om bolnav, nu trebuie să-i facem Sfântul Maslu, deoarece moare?
Dumnezeu ne învaţă: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu“.