CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU NIFON, PURTĂTORUL DE DUMNEZEU, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

(11 august)

Acest dumnezeiesc părinte al nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut din părinţi străluciţi în lume şi de bun neam; dar mai străluciţi şi mai de bun neam cu dreapta credinţă şi cu fapta bună, care se numeau Manoil şi Maria. Din Sfântul Botez el a fost numit Nicolae şi, venind în vârstă, a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfintele Scripturi. Deci, având din început cugetări bătrâneşti, el nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, ca ceilalţi copii, ci, ca albina cea înţeleaptă, mergea la dascăli înţelepţi şi îmbunătăţiţi ca să adune mierea faptei bune, făcându-se ascultător şi următor tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi folositoare de suflet. El era încă şi atâta de isteţ la minte, încât în puţină vreme a întrecut la învăţătură pe cei care învăţau împreună cu dânsul. Citea adeseori şi Vieţile Sfinţilor Părinţi şi se veselea sufletul lui, sârguindu-se, după putinţă, să urmeze faptelor lor celor bune. El era şi păzitor minunat al întregii înţelepciuni, pentru că s-a dat cu multă osârdie la înfrânare, mâncând puţină pâine şi bând puţină apă, doar pentru a-şi potoli trebuinţa trupului. Asemenea se nevoia şi la toate celelalte fapte bune.

In zilele acelea a trecut pe la şcoală un ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârşit şi foarte îmbunătăţit. Bunul Nicolae a petrecut împreună cu dânsul vorbind mult, apoi l-a rugat să-l ia cu el, fără să ştie altcineva, pentru că se temea să nu-l împiedice cumva. Iar Iosif primindu-l cu bucurie, Nicolae s-a dus pe ascuns şi a învăţat de la el filosofia. Şi mergând la Epidauron, au auzit că în părţile acelea sihăstrea un bătrân cu numele Antonie, foarte îmbunătăţit şi următor întru toate lui Antonie cel Mare. Deci s-au dus la dânsul amândoi, ca să-l întâlnească şi să ia binecuvântare; iar după ce au vorbit din destul cu dânsul şi au auzit dumnezeieştile lui cuvinte, s-au veselit cu sufletul. Apoi Iosif, luând desăvârşita rugăciune a bătrânului, s-a dus, iar Nicolae, aruncându-se la picioarele lui Antonie, l-a rugat cu lacrimi să rămână cu dânsul. Dar Antonie, punându-i înainte ostenelile pustniciei, petrecerea cea aspră, şi mai ales tinereţea vârstei lui, se sârguia să-l oprească pe el de la aceea. Insă Nicolae, fiind aprins de dumnezeiescul dor, şi mai mult îl ruga şi zicea: „Orice îmi vei porunci, părinte, cu bucurie te voi asculta, numai să nu mă lipseşti de însoţirea ta". Şi văzând bătrânul osârdia lui cea mare, l-a primit, i-a dat chilie şi i-a pus rânduială cum să se nevoiască. Deci bunul Nicolae s-a dat cu totul la nevoinţele pustniciei, urmând întru toate pe bătrân, pe care, după puţină vreme, l-a rugat să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar dumnezeiescul Antonie a zis către dânsul: „Fiule, fiindcă voieşti să iei şi chipul monahicesc, să ştii că trebuie să te dai la mai multe nevoinţe şi osteneli pustniceşti, ca să nu te afle vrăjmaşul dormind şi să te rupă, ca un bântuitor şi zavistnic ce este nouă, monahilor; de aceea se cuvine să ne nevoim ca să dobândim veşnica viaţă, prin calea cea strâmtă şi necăjită". Aceasta şi altele multe zicând bătrânul către el, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc, punându-i numele Nifon.

De atunci fericitul Nifon se nevoia mai mult la toate nevoinţele petrecerii monahiceşti. Iar când îi venea lui gând de bogăţie sau aducere aminte de părinţi, pe care vrăjmaşul nu înceta a i le aduce ca să-l biruiască, atunci alerga îndată la bătrân, cădea cu lacrimi la picioarele lui şi se mărturisea. Şi împuternicindu-se de la el şi mângâindu-se, lua rugăciunea şi binecuvântarea bătrânului şi se ducea în chilia sa.

Iar lucrul mâinilor sale era scrierea frumoasă, cu care îşi scotea hrana vieţii sale, pentru că era preaiscusit şi bun scriitor. Fericitul Nifon păzea încă şi acestea: cuvânt deşert n-a vorbit niciodată, nici n-a râs în schit, nici carte bisericească n-a citit fără lacrimi şi nici cuvânt n-a grăit cândva fără binecuvântarea bătrânului său. De aceea s-a făcut desăvârşit în toate rânduielile monahiceşti, dar n-a trecut multă vreme şi de-a pururea pomenitul Antonie a adormit întru Domnul, iar Nifon plângea nemângâiat pierderea duhovnicescului său părinte.

Deci îngropându-l pe el şi stând multă vreme singur întru linişte, a auzit că în cetatea Nardei este un dascăl înţelept şi foarte îmbunătăţit, cu numele Zaharia, care mai înainte cu puţine zile ar fi venit din Sfântul Munte. Şi, dorind să se îndulcească de la dânsul de roadele înţelepciunii şi să înveţe şi rânduielile Sfântului Munte, s-a dus la el şi, mărturisindu-se, l-a rugat să petreacă împreună cu dânsul. Iar Zaharia, primindu-l pe el, îl învăţa sârguinţa lui cea dorită.

Dar fiindcă în vremea aceea era mare amestecare şi tulburare în biserici, pentru mincinosul sinod ce s-a ţinut în Florenţa de către Ioan Paleologul, pe care răsăritenii nu voiau să-l primească nicidecum, pentru aceasta înţeleptul Zaharia împreună cu sfinţitul Nifon s-au dus la Ascalon, învăţând în biserică pe creştini ca să stea neclintiţi în dreapta credinţă şi în hotărârile Sfinţilor Apostoli şi ale Sinoadelor celor a toată lumea.

Intorcându-se de acolo, s-au dus în cetatea Truiei, iar stăpâni-torul Gheorghe, cu numele Skanderbeg, i-a primit cu toată cinstea şi evlavia, căci auzise mai înainte de vestea lor şi, primindu-i cu mare bucurie, i-a ţinut cu dânsul în palat, făcându-l şi părinte duhovnicesc al său pe preaînţeleptul Zaharia.

Intr-acea vreme a murit în Constantinopol şi împăratul Ioan Paleologul, iar în locul lui a împărăţit Constantin, fratele său, care, adunând sobor, a propovăduit ca neadevărat sinodul din Florenţa. Deci, trecând puţină vreme, cu judecăţile lui Dumnezeu, turcii au supus Constantinopolul în anul 1453. Şi era mare vifor şi tulburare în toate părţile din vărsările de sânge ale războaielor, iar creştinii fugeau din loc în loc ca să se ascundă. Atunci şi fericiţii aceştia s-au ascuns pentru o vreme într-un munte, până ce au încetat tulburările, apoi s-au dus în cetatea Ahridonului, în care era o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi au rămas într-însa împreună cu ceilalţi fraţi. Iar sfinţitul Nifon petrecea sârguindu-se la învăţăturile pe care i le dădea dascălul său, Zaharia.

Insă, în zilele acelea, arhiereul Nicolae al Ahridonului a adormit în Domnul şi, adunându-se episcopii, clericii şi toată mulţimea, au rugat pe sfinţitul Zaharia să primească dregătoria arhieriei, ca unul ce era vestit tuturor pentru faptele bune şi pentru înţelepciunea lui. Iar el făcându-se netrebnic pe sine, zicea că nu este vrednic să ia asupra sa atâta greutate de suflete asupra sa, care de-abia putea să-şi mântuiască sufletul său. Insă ei nu încetau rugându-l şi îndemnându-l, până ce l-au înduplecat a primi hotărârea lor.

Iar câteva zile după ce a fost hirotonit arhiereu Sfinţitul Zaharia, fericitul Nifon a cerut să-i dea binecuvântare să se ducă în Sfântul Munte să se liniştească. Iar arhiereul a zis către dânsul: „Fiule, acum aveam mare trebuinţă să te am împreună cu mine, ca să mă mângâi şi să mă uşurez de greutatea care, fără voia mea, s-a pus pe umerii mei, iar tu acum cauţi să mă laşi? Ştii că în vreme de nevoie sunt trebuincioşi prietenii şi fiii, ca să ajute părinţilor când se primejduiesc. Fiul meu, Nifone, să nu mă lipseşti de vederea ta cea preafericită!" Când arhiereul zicea acestea cu lacrimi, dumnezeiescului Nifon îi curgeau lacrimile ca pârâul, încât nu putea să-i dea răspuns. Deci în noaptea aceea au petrecut amândoi priveghind, iar arhiereul, adormind înspre ziuă, a văzut în vis pe sfântul înger, zicându-i: „Să laşi pe Nifon să meargă unde voieşte, că este vas ales al lui Dumnezeu". Şi dimineaţa, făcând rugăciune, a eliberat pe dumnezeiescul Nifon, zicându-i: „O, fiule, du-te unde te va povăţui Domnul, pe Care îl rog eu, nevrednicul, să mă învrednicească să te văd iarăşi în această viaţă de acum, când va voi pronia Lui cea dumnezeiască".

Iar fericitul Nifon, luând împreună călător rugăciunea arhiereului, a alergat la Sfântul Munte ca un vultur înaripat. Şi, mergând la cinstita mănăstire a Vatopedului şi închinându-se sfintelor minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căutat şi a găsit acolo mulţi bărbaţi îmbunătăţiţi, cărora s-a făcut osârdnic râvnitor. Apoi mergând la Careia, a întâlnit pe cel dintâi al Muntelui, pe Daniil, om foarte îmbunătăţit şi cu socoteală. Acela, văzându-l pe el, s-a bucurat foarte mult şi, sărutându-l, a zis: „O, preaînţelepte Nifone, eu m-am înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească să te văd mai înainte de moartea mea. Iată că Preabunul Dumnezeu a auzit smerita mea rugăciune; pentru aceea te rugăm să înveţi pe fraţii care s-au adunat cu osârdie pentru tine". Iar Nifon, smeritul cugetător, a zis: „Preacuvioşi părinţi, nu sunt vrednic să dau doctorie sănătoşilor şi iscusiţilor doctori, ci mai vârtos eu am trebuinţă de vindecare de la dânşii". Atunci dumnezeiescul Daniil i-a zis: „Părinte, nu se cade să păstrezi dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtăşeşti şi altora, ca să le aduci folos".

Deci sfântul, plecându-şi capul şi făcând obişnuita metanie, a început să grăiască preaînţeleptele lui cuvinte, încât toţi se minunau de priceperea cuvintelor lui; căci era atât de dulce în vorbire, încât nimeni nu putea să se despartă de dânsul, iar de dulceaţa cuvintelor lui îşi uitau şi hrana cea trupească.

Şi umblând împrejurul schitului Careii, a găsit mulţi bărbaţi îmbunătăţiţi şi sufletul lui se bucura. Apoi s-a dus şi în sfinţita Mănăstire a Pantocratorului, şi zăbovind destulă vreme, s-a dus şi la peştera care se numeşte Criti, în care locuiau şi vieţuiau cu mare asprime pustnici minunaţi, de care minunându-se pentru covârşitoarea lor răbdare, a rămas împreună cu dânşii, învăţându-se şi trăind din scrierea mâinilor sale.

După acestea a fost chemat de proiestoşii Lavrei celei Mari a Sfântului Atanasie să meargă şi acolo ca să ia folos şi ei din cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Iar el, ca să nu se arate neascultător, s-a dus cu bucurie, ca un următor osârdnic al Stăpânului Hristos. Deci, învăţându-i multă vreme, a auzit şi despre sfânta Mănăstire a Inainte-mergătorului, care se numeşte a Dionisiului, că într-însa erau mulţi monahi îmbunătăţiţi care păzeau toate rânduielile petrecerii monahiceşti, având viaţă de obşte şi toate de obşte, după rânduiala Sfântului Vasile, şi petreceau întocmai ca îngerii. Deci a ieşit din lavră şi a mers acolo. Şi văzând greutatea şi asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se părea că vede pe dumnezeiescul Inaintemergător petrecând în munţi şi în peşteri, şi mâncând acride şi miere sălbatică. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o fără de somn, rugându-l pe cinstitul Inaintemergător să-l învrednicească să rămână în acel loc cinstit. Deci, făcând metanie egumenului, îndată s-a îmbrăcat cu îngerescul şi dumnezeiescul chip al schimniciei. Apoi, fiind rugat de fraţi să ia dregătoria preoţiei, a zis, ca un smerit cugetător, că nu este vrednic. Apoi iarăşi fiind rugat foarte mult, s-a supus şi a fost hirote-sit citeţ şi ipodiacon, iar după aceea a fost hirotonit diacon şi preot.

Astfel se nevoia mai mult întru nevoinţele cele duhovniceşti, la privegheri, la postiri, la rugăciune şi la dragoste adevărată către toţi. Şi, ca să zic pe scurt, de trei ori fericitul Nifon era mare luminător, strălucind nu numai în Mănăstirea Dionisiu, ci şi în tot Sfântul Munte, precum a mărturisit un bătrân îmbunătăţit, cu numele Petronie. Acela, petrecând într-o noapte afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la miezul nopţii ca să se roage şi a văzut pe sfântul că stătea drept şi îşi avea ochii şi mâinile înălţate la cer, fiind tot plin de o lumină care se suia până la cer şi strălucea peste tot, încât, din pricina acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort, iar sfântul l-a ridicat uimit. Şi după ce şi-a venit în fire, a căzut la picioarele lui, iar fericitul Nifon căuta să ascundă de dânsul dumnezeiasca vedenie. Petronie însă s-a dus în taină la egumen şi i-a spus vedenia. Iar acela i-a răspuns: „Părinte Petronie, aceasta arată curăţia cea desăvârşită a bărbatului şi că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te însă să nu spui aceasta altcuiva, ca să nu audă şi să se ducă de la noi, fugind de laudă; căci ne vom păgubi de un om ca acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca scăpare şi întărire în zilele noastre".

In vremea aceea au venit acolo doi cetăţeni tesaloniceni spre închinare la sfinţitele mănăstiri ale Sfântului Munte. Şi aflându-se ei în Mănăstirea Dionisiu, în ziua în care sfântul a slujit Sfânta Liturghie în biserica cea sobornicească, şi auzind învăţătura lui cea purtătoare de miere, s-au minunat, fiindcă şi ei erau învăţaţi. Iar după sfârşit, întâlnindu-se cu sfântul, s-au veselit de vorbele lui cele folositoare de suflet; apoi, întorcându-se în patria lor, au spus toate cele ce auziseră şi văzuseră la dumnezeiescul Nifon.

Iar în zilele acelea a murit Partenie, mitropolitul Tesalonicului, şi adunându-se episcopii şi tot clerul tesalonicenilor, au hotărât cu toţii de obşte ca păstor al lor pe prea înţeleptul Nifon. Deci, trimiţân-du-se doi episcopi şi clerici, s-au dus în cinstita Mănăstire Dionisiu şi vorbind deosebi cu proiestoşii, i-au rugat ca să îndemne pe sfânt să primească hotărârea lor. Iar aceia, suspinând greu, au zis: „O, sfinţi arhierei, cine este acela care să dea altora pe dascălul lor? Noi, fiind flămânzi şi însetaţi, cum să dăm mâncarea şi băutura noastră? Până la atâta a ajuns Tesalonicul cel vestit, încât să nu aibă pe cineva vrednic de păstor şi aţi venit la noi, smeriţii, să ne lipsiţi de lumina ochilor noştri, când voi singuri vedeţi în ce locuri prăpăstioase şi greu de umblat locuim, încât ne lipsim şi de cele de nevoie ale trupului? Domnul ne-a trimis nouă mângâietor în necazurile noastre şi noi, ticăloşii, să ne lipsim acum de dânsul? Acest lucru ni se pare foarte greu, căci cu adevărat mare primejdie ne va urma nouă, de ne vom păgubi de un astfel de luminător, apoi şi toţi fraţii cu adevărat vor pătimi supărare nemăsurată". Zicând acestea, proiestoşii s-au dus.

Atunci episcopii şi clericii, văzând că n-au făcut nimic, rugau cu lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu şi pe înaintemergătorul Ioan să nu se ducă înapoi deşerţi; iar sfântul, întrebând pe egumen despre dânşii, nu i-a dat nici un răspuns, din pricina mâhnirii lui celei nemărginite pe care o avea. Dar sfântul, fiind luminat de darul Sfântului Duh, a priceput şi i-a zis lui: „Nu te mâhni, părinte, că eu voi fi cu voi şi într-acest loc mântuitor de suflete am să-mi dau datoria cea de obşte, după cum am rugat pe dumnezeiescul Ioan Inaintemergătorul, când am venit în mănăstire, şi a ascultat rugăciunea mea". Iar egumenul a zis către dânsul: „Facă-ţi-se ţie, iubite, după cum ai cerut de la dumnezeiescul Inaintemergător. Insă îi vezi pe aceia despre care m-ai întrebat? Ei sunt episcopi ai Tesalonicului şi sunt trimişi de tot clerul şi poporul să te ia pe tine ca păstor al lor, şi noi rămânem orfani fără tine! Deci eu, mai ales, nu te voi mai vedea pe tine!" Iar aceasta o zicea fiind luminat de Dumnezeu, căci fericitul Nifon când a venit a doua oară la mănăstire, egumenul era mort şi nu l-a mai văzut pe el, după cum a proorocit. Deci acestea zicându-le, îi curgeau lacrimile ca pârâul.

Şi auzindu-le acestea Nifon, smeritul cugetător, a căzut la pământ în biserică şi, udând pământul cu lacrimi, zicea: „Cine sunt eu, puturosul şi păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?" Atunci fraţii, auzind tânguirea sfântului, au alergat cu toţii la biserică, ca să vadă care era pricina mâhnirii lui; iar egumenul, văzând că s-au adunat toţi fraţii la biserică, le-a spus toate ale episcopului şi clericilor. Şi cum au auzit fraţii acestea, au înconjurat pe sfânt, plângând şi tânguindu-se atât de mult, încât au auzit aceasta episcopii şi clericii, care, venind înăuntru, au dat în mâinile sfântului scrisorile clerului din Tesalonic. Iar sfântul, plângând, zicea: „Eu, sfinţiţi arhierei, fiindcă sunt cu totul rănit de multele mele păcate, am venit în locul acesta ca să mă liniştesc şi să mă sfârşesc; deci cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra mea grija de atâtea suflete, când abia pot să-mi mântuiesc sufletul meu cel păcătos?"

Episcopii au zis: „Părinte, să nu te arăţi împotrivitor dumnezeieştii hotărâri, că toţi de obşte, cu o socoteală şi un glas, te cer pe tine a fi păstor al lor". Atunci egumenul, ca luminat de Sfântul Duh, a zis: „Du-te, cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu, ca să înmulţeşti talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine! Adu-ţi aminte totdeauna de acest sfinţit locaş, de dragostea noastră şi a fraţilor şi ajută-ne nouă cu desele tale rugăciuni, şi orice vei putea alt lucru trupesc de nevoie spre chiverniseala noastră; iar noi te vom avea pe tine întotdeauna întru pomenirea noastră, ca pe un vieţuitor de obşte şi fiu al sfinţitei noastre mănăstiri. Căci Domnul mi-a poruncit mie în noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta!" Acestea zicându-le, a sărutat pe fericitul Nifon, asemenea l-au sărutat pe el şi toţi fraţii cu lacrimi, iar el, pe urmă, a zis: „Părinţilor şi fraţii mei, fie voia Domnului precum hotărâţi, însă primejdie mare îmi va urma mie, nevrednicului; de aceea, rugaţi-vă Domnului pentru mine!"

Deci, luând episcopii pe sfânt, s-au dus bucurându-se şi, mergând ei în Tesalonic, a alergat atâta mulţime de popor ca să-l vadă şi să ia binecuvântare, încât se îndesa care să apuce mai înainte. Iar Duminică l-au hirotonit pe el arhiereu şi păstor al lor. După câteva zile sfântul, văzând pe creştini tulburaţi de cei de un cuget cu latinii -adică cu papistaşii -, şi de noua izvodire a mincinosului sinod din Florenţa, învăţa în fiecare zi dumnezeieştile dogme ale apostolilor şi ale dumnezeieştilor sinoade, lepădând desăvârşit născocirile cele noi şi dovezile cele sofistice ale latinilor, poruncindu-le să păzească credinţa ortodoxă curată. El îi mai mângâia pe dânşii şi pentru neorându-ielile şi ispitele agarenilor, care împărăţeau de curând, îndemnându-i să rabde fără de cârtire necazurile şi pedepsele robiei, pentru nădejdea bunătăţilor celor făgăduite, şi să păzească credinţa neclintită.

Iar pe bogaţii cei nemilostivi şi neîndurători îi îndemna cu sfaturi înţelepte să fie milostivi şi să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv şi iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuşi ducea cele de trebuinţă bolnavilor şi neputincioşilor şi cu dulceaţa cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. încă şi pe mulţi necredincioşi, preaînţeleptul îi aducea la credinţa în Hristos şi în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor. De aceea s-a auzit pretutindeni vestea despre el şi mulţi alergau la dânsul. Faima aceasta a ajuns încă şi la biserica cea mare, încât şi arhiereii doreau să se îndulcească de dânsul. Deci, după doi ani a fost chemat de toată adunarea arhiereilor la Constantinopol, pentru oarecare pricini de nevoie ale Bisericii. Şi aceasta s-a făcut cu iconomia lui Dumnezeu, ca să se pună lumina în loc mai înalt şi să lumineze pe toţi de obşte. Deci mergând sfântul la Constantinopol, a fost primit cu toată cinstea de către patriarh, de arhierei şi de tot clerul şi poporul, pentru fapta lui cea bună şi ocârmuirea cea înţeleaptă a turmei sale. Acolo a aflat şi pe dascălul său, Zaharia, şi, sărutându-se unul cu altul, s-au bucurat peste măsură. Deci s-a împlinit rugăciunea dumnezeiescului Zaharia, care a zis că se vor întâlni iarăşi în viaţa aceasta de acum. Iar după puţine zile, preasfinţitul Zaharia, îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul, şi sfinţitele lui moaşte le-a îngropat dumnezeiescul Nifon cu cinste şi cu evlavie.

Apoi, după puţină vreme a adormit întru Domnul şi patriarhul Constantinopolului şi, fără întârziere, toţi arhiereii şi clericii au pus, cu stăpânire împărătească, pe prea înţeleptul Nifon în scaunul cel a toată lumea, deşi el nu-l voia. Apoi, având dumnezeiască râvnă în sfântul său suflet, el propovăduia cu mare glas dogmele dumnezeieşti, învăţând în fiecare zi ca un alt apostol, sfătuind, certând cu măsură şi sârguindu-se cu tot felul de chipuri să izgonească pe lupi din turma lui Hristos şi să întărească credinţa ortodoxă. Deci, cu dumnezeieştile şi prea înţeleptele lui cuvinte, câştiga şi pe mulţi necredincioşi, care luau în taină dumnezeiescul Botez de la dânsul şi, împuternicindu-se cu rugăciunile lui, se lepădau de patrie şi de neam, fugind departe, ca să nu se primejduiască de păgâni.

Deci Biserica lui Hristos se bucura având un luminător ca acesta, care strălucea în toată lumea; căci în acele vremi nu se găsea un alt ierarh asemenea lui. Dar diavolul, urătorul de bine, n-a suferit să vadă nişte bunătăţi ca acestea şi a pornit pe nişte clerici făcători de sminteală să izgonească pe sfânt departe de la turma lui şi făcând tovărăşii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, gonindu-l din patriarhie.

Iar dumnezeiescul Nifon, neştiind pentru care pricină se izgoneşte cu atâta mânie fără de socoteală, nu se dumirea şi se mâhnea, nu pentru că a fost scos din scaun, ci pentru lipsirea mântuirii creştinilor, cunoscând că toate cele pornite asupra sa sunt de la vicleanul diavol. Pentru aceea s-a rugat Domnului să ierte păcatul făcătorilor de sminteală şi să le dea gând bun, ca să se pocăiască; iar el s-a dus pe calea lui, bucurându-se că s-a izbăvit de griji şi că are să se îndulcească de liniştea cea dorită lui. Deci mergând la Sozopoli, se liniştea într-o mănăstire a Sfântului Ioan Inaintemergătorul, pe care îl iubea din tot sufletul. Şi petrecând el o viaţă prea minunată, vestea despre el a străbătut în toate părţile acelea, iar creştinii alergau să-l vadă şi să audă învăţătura lui cea folositoare de suflet.

Şi petrecând fericitul în mănăstire doi ani întregi, a fost chemat iarăşi în Constantinopol şi suit a doua oară pe scaunul patriarhal a toată lumea. Şi a strălucit iarăşi lumina în sfeşnic; şi s-a luminat toată lumea cu desele lui învăţături. Dar diavolul, nesuferind iarăşi venirea sfântului, a măiestrit împotriva lui un alt meşteşug ca să-l gonească. Intr-o zi, pe când se întorcea în patriarhie de la o biserică unde slujise, s-a întâmplat că a întâmpinat fără de veste pe cale pe împărat şi, dându-se la o parte, i-a urat de bine după cuviinţă. Iar fudulul împărat, vrând cinste întocmai ca lui Dumnezeu, a ocărât pe sfânt că nu ştie să cinstească cum se cade pe împăraţi. Iar smeritul cugetător Nifon, negrăind nimic, s-a dus, zicând în sine: „Diavole, al tău este acest meşteşug viclean". Deci, ducându-se împăratul la palat, a izgonit pe sfânt în Adrianopol, porancind ca acolo să-l păzească ostaşii. Iar aceia care l-au dus pe el, i-au făcut multe rele pe dram, dar Dumnezeu l-a păzit nevătămat. Şi acolo l-au lăsat să locuiască într-o biserică a Sfântului Ştefan, cu mare pază. Iar sfântul mulţumind lui Dumnezeu că i s-a dat spre mângâiere biserica întâiului mucenic, se bucura şi slăvea pe Domnul, Căruia i s-a dat cu tot sufletul, fără să mai nădăjduiască la vreun ajutor omenesc.

Iar de vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon şi în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a vrut să-l vadă pe sfânt. Deci, mergând în cetatea împărătească să plătească dajdiile, a trecut pe la Adrianopol şi, făcând în tot chipul, a luat voie de la oamenii împărăteşti şi a mers de s-a întâlnit cu sfântul; şi, plecându-şi capul, i s-a închinat cu mare evlavie. Apoi, sărutându-i cu dorinţă nemăsurată sfânta lui dreaptă, a zis: „Eu, stăpâne sfinte, de mult doream să mă învrednicesc să văd prea fericita ta faţă şi să iau rugăciunea şi binecuvântarea ta. Slăvit să fie Dumnezeu că m-am învrednicit azi şi am dobândit ce doream, dar mă mâhnesc de ispitele ce le pătimeşti". Sfântul a răspuns: „Prea strălucite domn, prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în Impărăţia cerurilor, zice Domnul. Iar dumnezeiescul Pavel scrie: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava ce va să se descopere. Deci se cade să suferim primejdiile vieţii acesteia cu bucurie, precum se bucurau şi dumnezeieştii Apostoli când erau bătuţi de iudei, pentru că au fost necinstiţi pentru numele Domnului, după cum istoriseşte dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor. Şi fericitul Pavel scrie în epistolele sale: Acum mă bucur întru pătimirile mele. Deci de trei ori fericiţii se bucurau în necazuri, suferindu-le cu mulţumire, pentru că aşteptau fericita nădejde; dar noi suntem puţini la suflet şi ce putem să suferim?"

Auzind domnul acestea, s-a umilit şi i-a zis: „Mă rog arhieriei tale să vii în Valahia să ne înveţi pe noi, că suntem cu totul lipsiţi de învăţătura duhovnicească şi de păstor învăţător. Acolo te voi odihni şi toţi te vor primi cu bucurie. Numai dă-mi cuvântul tău, ca să mijlocesc la păgâni să ne dea voie". Şi primind sfântul aceasta, Radu a mijlocit şi l-a luat cu sine în Valahia şi toţi l-au primit ca pe un apostol al Domnului. Domnitorul i-a zis: „Părinte, de astăzi te avem povăţuitorul şi păstorul nostru, ca să ne înveţi pe noi calea mântuirii şi să ai stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti şi orice vei porunci, să se facă".

Iar dumnezeiescul Nifon a zis către el: „îţi laud socoteala ta cea bună, dar să dea Dumnezeu s-o ai până la sfârşit. însă mă rog, orice voi face spre îndreptarea voastră, să o primiţi cu mulţumire şi chiar tu de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat; căci atunci când poporul cel de obşte va vedea pe domnul ţării că primeşte îndreptare de pocăinţă, atunci şi ei cu înlesnire se îndreaptă; iar dimpotrivă, când domnul ţării va călca legea şi va defăima sfintele canoane, atunci se face mare cădere tuturor, pentru că oamenii se pleacă lesne spre cel rău". Iar domnul a zis către el: „Părinte, orice vei face pentru folosul sufletelor noastre, vom primi cu bucurie".

Atunci preaînţeleptul Nifon a poruncit să se facă sinod local, unde să se adune toţi preoţii Bisericii, egumenii mănăstirilor, boierii divanului şi domnul. Deci, fiind toţi adunaţi, fericitul a început să le propovăduiască dumnezeieştile cuvinte şi să-i îndemne la obiceiurile cele bune, cu dovezi din insuflatele de Dumnezeu Scripturi şi de la părinţii dumnezeieşti, ca să-i taie de la fiecare obicei rău. Deci toţi au primit învăţătura lui cea curgătoare de miere şi, plecându-se dumnezeieştilor lui cuvinte, se sârguiau să-şi îndrepteze toate rânduielile şi obiceiurile lor.

Sfântul a hirotonit şi doi episcopi şi, dându-le rânduitele episcopii Râmnic şi Buzău, le-a poruncit să se îngrijească de turma lui Hristos, că au să dea seamă pentru dânşii la înfricoşatul Judecător. Apoi, întorcându-se către domnul ţării, a zis în auzul tuturor: „Fiule Radu, şi tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii tăi, să pedepseşti pe cei fără rânduială şi să nu cauţi în faţă nici la mare, nici la mic; ci să faci judecată dreaptă, că judecata este a lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură".

Invăţându-le sfântul toate acestea cu multă smerenie, a slobozit sinodul, ţinând destulă vreme pe preoţii şi pe monahii care erau din locuri îndepărtate, până să-i îndrepteze. Deci toţi slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un luminător ca acesta, care i-a povăţuit la calea adevărului, şi-l numeau pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică şi praznic, ca toţi să vină la biserică şi să audă învăţătura lui. Şi se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din obiceiul cel rău al beţiei, căci mai toţi erau aplecaţi cu covârşire la acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte şi mai ales necurata desfrânare, la care erau dedaţi cei mai mulţi. Pentru aceea se silea preaînţeleptul să stingă văpaia beţiei şi cu învăţătura lui cea cu osteneală întorcea la pocăinţă mulţime multă, care se îndrepta. Dar diavolul, urătorul de bine, ce a lucrat iarăşi împotriva sfântului, ca să împiedice dumnezeiasca lui propovăduire?

Un boier mare din Moldova, fiind cu rău obicei şi făcând multe rele, a fugit din patria sa, ca să scape de stăpânirea domnească, lăsându-şi casa, femeia şi copiii şi a venit în Valahia. Şi împriete-nindu-se foarte cu Radu, domnul ţării, a voit să locuiască acolo şi să ia altă femeie. Pentru aceea domnul, deşi ştia că moldoveanul avea femeie la locul său, a trecut cu vederea şi legile părinţilor şi canoanele, şi i-a dat de soţie chiar pe sora sa, afară de lege. Iar femeia lui cea după lege, auzind acel lucru, a scris o scrisoare Sfântului Nifon, plângându-se şi arătându-i că acela este însurat şi are copii. Şi luând sfântul scrisoarea, a chemat pe moldovean şi i-a vorbit cu blândeţe şi cu smerenie cele cuviincioase, ca să lase pe femeia aceea afară de lege şi să se ducă la femeia lui cea după lege. Dar acela, fiind cu rău obicei şi nepocăit, a plecat de la sfânt cu multe înfricoşări. Şi ducându-se el la domnul ţării, l-a pornit spre mânie asupra sfântului, căutând să-l izgonească din Valahia.

Iar dumnezeiescul Nifon, netemându-se nicidecum de înfricoşări, s-a dus în palatul domnului şi a dat întâi scrisoarea pe care i-o trimisese femeia lui după lege; apoi, deschizând dumnezeiasca lege, l-a rugat să nu defaime hotărârea dumnezeiască şi dumnezeieştile canoane ale Bisericii. Dar Radu, lepădând făţărnicia evlaviei cea mai dinainte, şi-a sălbăticit năravul asupra sfântului şi i-a zis: „Stăpâne, nu se cade să arăţi atâta asprime către noi, ci să ai ruşine şi frică de stăpânitori. Eu voiam şi mai înainte să-ţi zic că, îndată ce te-am adus aici, ai călcat şi ai defăimat toate predaniile şi rânduielile noastre şi ai schimbat toate lucrurile după socoteala ta. Pentru aceea, de astăzi înainte nu mai voim nici învăţătura ta, nici predaniile şi rânduielile tale, că noi suntem oameni ai lumii şi nu putem să urmăm după socoteala ta".

Sfântul, auzind aceste cuvinte fără de nădejde, i-a zis: „Prea-strălucite domn, oare acestea nădăjduiam să-mi zici? Oare n-ai venit strălucirea ta cu boierii tăi de două şi de trei ori şi m-ai rugat să vin aici, pentru folosul sufletelor voastre? Arată-mi, preaînălţate, ce pre-danie şi rânduială rea v-am dat vouă şi am defăimat pe ale voastre? Vai mie! Acum văd arătat că are să vină mare urgie asupra voastră şi mă mâhnesc pentru sufletele voastre. Iar despre mine nu mă îngrijesc nicidecum, că nădejdea mea este la Acela pe Care L-am iubit şi-L iubesc din tinereţile mele şi pentru a Cărui dragoste am mare bucurie să-mi vărs şi sângele, dacă va cere trebuinţa. Domnule Radu, să ştii că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Şi-a vărsat preasfântul Său Sânge, ca s-o curăţească de tot păcatul şi s-o sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă cu lucrarea dumnezeieştilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele".

Zicând acestea, a ieşit din palat şi, ducându-se în biserică, a poruncit celor cu bună rânduială să adune poporul. Şi învăţându-i pe ei din destul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit pe moldoveanul cel fără de lege şi pe cei care îl ajutau la a lui fărădelege, depărtându-l de la Biserică împreună cu preadesfrânata, ca pe nişte călcători de lege. Apoi, sfătuind mult poporul, a spus mai înainte câte au să se întâmple Valahiei şi că domnul Radu şi moldoveanul au să primească rea moarte şi au să se sfârşească întru fărădelegea lor. După aceea a pus veşmintele arhiereşti pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane şi s-a dus.

Auzind acestea, domnul Radu a dat poruncă la toţi cetăţenii să nu-l mai numească arhiereu, nici să-i mai dea vreo cinste şi căutare. Şi dacă se va auzi că cineva i-a dat pâine sau altceva, sau l-a primit în casa sa, aceluia să-i piardă viaţa şi lucrurile să-i rămână domniei. Pentru aceea, sfântul a dat loc mâniei şi s-a dus într-o margine de sat, într-o casă mică, având toată nădejdea în Dumnezeu, Care, ca un mult-milostiv, i-a trimis cele de trebuinţă, precum de demult a trimis proorocului Ilie hrană prin corbi şi lui Daniil prin Avacum; pentru că un fecior de boier din neamul Basarabilor, cu numele de Neagoe, fiu duhovnicesc al sfântului, văzându-l în atâta strâmtorare, se mâhnea foarte şi îi ducea toate cele trebuincioase pe ascuns, căci se temea de mânia domnului.

Iar Radu, gândindu-se la blestemul sfântului şi temându-se să nu vină asupră-i fără veste vreo urgie de la Dumnezeu - pentru că, deşi avea necaz pe sfântul, îl cunoştea că este drept în toate şi cinstitor de Dumnezeu - a făcut chip şi a adus pe sfântul cu cinste în palatul său, socotind ca, prin momeli, să ia iertare. Deci i-a zis: „Prea dumne-zeiescule şi preaînţelepte părinte, iartă-ne nouă toate câte ţi-am greşit ca nişte oameni şi să ai şi preasfinţia ta iertare de la noi pentru cele ce ai zis şi ai făcut împotriva noastră; deci te rugăm să nu mai ai vreo supărare asupra noastră, iar noi să te îngrijim cu bani şi haine câte îţi vor trebui, şi să te trimitem cu multă cinste unde vei voi să te duci; şi, acolo unde te vei sălăşlui, să-ţi trimitem toate cele trebuincioase. Cât despre soţia moldoveanului să nu ai grijă, că el a luat iertare de la tot soborul arhiereilor care sunt în Constantinopol şi să dai iertare şi preasfinţia ta, cum se cade".

Iar dumnezeiescul Nifon, suspinând din adâncul inimii, a zis către el, ca unui om de rând: „Radule, Radule, nu voiesc pentru trebuinţa mea banii tăi, nici hainele tale nu-mi trebuiesc pentru acoperirea mea, nici vreo cinste nu cer de la tine, să mă ferească Dumnezeu! Adu-ţi aminte câte ai făcut să mă aduci pe mine în Valahia, ca să vă învăţ pe voi cuvântul lui Dumnezeu; şi de v-am făcut vreo fărădelege, mărturiseşte. Eu am fost rânduit de Domnul meu ca să cert pe cei fără de lege, şi la această fărădelege nu voi să fiu eu părtaş, pentru că nici o lege nu mă lasă. Singur tu m-ai adus pe mine şi iarăşi tu singur mă goneşti! Deci eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veţi muri întru fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi nenumărate rele au să vină pe capul vostru şi atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi".

Zicând sfântul acestea cu multă îndrăzneală, s-a dus de acolo şi, aflând pe Neagoe, fiul său duhovnicesc, i-a spus lui la o parte: „Văd, fiul meu, că mare urgie are să vină peste locul acesta şi ai să te primejduieşti şi tu cu tot neamul tău; dar Preaînduratul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat ţie. Şi nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci te vei sui la mare cinste şi se va vesti numele tău în toate părţile; dar să-ţi aduci aminte şi de mine, părintele tău duhovnicesc, şi eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, Il voi ruga pe Dânsul pentru tine". Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat, iar Neagoe plângea şi se tânguia de lipsa unui părinte ca acesta.

După aceasta, Sfântul Nifon luând pe Macarie şi pe Ioasaf, ucenicii săi, s-a dus în Macedonia şi de acolo în Petolia, învăţând şi întărind pe creştini. Apoi s-a dus iarăşi în Sfântul Munte, la sfinţita mănăstire a Vatopedului, unde părinţii de acolo l-au primit cu toată evlavia şi bucuria, slăvind pe Dumnezeu că i-a învrednicit a dobândi un luminător şi un dascăl ca acesta. Iar pustnicii muntelui, auzind de venirea lui, alergau în fiecare zi la el, ca să ia binecuvântare şi să asculte învăţăturile lui cele folositoare de suflet.

Iar Macarie, ucenicul lui, fiind râvnitor al faptelor bune ale sfântului întru toate şi nevoindu-se cu multe nevoinţe ale pustniciei, s-a suit la vârful dumnezeieştii iubiri şi ardea inima lui să-şi săvârşească viaţa prin moarte mucenicească, pentru care şi-a arătat dorinţa sa sfântului. Şi cunoscând sfântul că dorinţa ucenicului este după dumnezeiasca voie, i-a zis: „Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că, după dorinţa ta, te vei învrednici să iei cununa muceniciei şi să te bucuri veşnic împreună cu mucenicii şi cu cuvioşii". După aceea, pecetluindu-l pe el cu seninul făcătoarei de viaţă cruci, l-a binecuvântat. Şi, după proorocia sfântului, aşa s-a şi întâmplat; pentru că acel cu adevărat fericit, mergând în Tesalonic, a propovăduit pe Hristos, îmbărbătându-se împotriva otomanilor. Deci a fost pedepsit de dânşii fără de milă, iar pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap, luând astfel cununa muceniciei. Iar dumnezeiescului Nifon i s-au descoperit acestea de la Sfântul Duh şi a zis către Ioasaf, celălalt ucenic al lui: „Să ştii, fiule, că astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, şi merge să se bucure în ceruri".

După aceasta, luând pe Ioasaf, a plecat pe ascuns din Mănăstirea Vatopedului, neştiind nimeni, şi a mers necunoscut la Mănăstirea Dionisiu, în care era - după cum se ştie -, acest fel de obicei, hotărât de către ctitorul mănăstirii, ca oricine va merge în mănăstire pentru a se face monah, dacă va fi primit, întâi să se facă argat la catâri, ca să aducă lemne şi să facă orice altă slujbă proastă, atâta vreme cât ar fi fost rânduit de întâistătător, şi apoi să-l ia în mănăstire şi să-l facă monah. Iar de era monah de mai înainte, îl socoteau în rând cu fraţii mănăstirii. Deci mergând şi Sfântul Nifon necunoscut în mănăstire, ca un simplu monah, şi după obicei fiind întrebat de cel mai mare, a pus metanie şi slujea catârilor ca argat. Şi câtă vreme a rămas necunoscut, au venit oameni trimişi de la biserica cea mare din Constantinopol ca să-l caute şi să-l pună iarăşi în scaunul cel a toată lumea, cu hotărâre împărătească. Dar, fiindcă n-au putut să-l afle, s-au întors înapoi.

Iar într-una din zile, Sfântul Nifon a fost rânduit să fie de strajă într-un loc înalt în dreptul mănăstirii, ca să păzească împotriva tâlharilor ce veneau în vremea aceea fără de veste la Sfântul Munte, robind pe mulţi şi răpind tot ce apucau. Deci, la miezul nopţii, pe când sfântul stătea la rugăciune acolo unde străjuia, nişte monahi îmbunătăţiţi, care privegheau împrejurul locului aceluia, au văzut o văpaie de foc care se suia de la pământ până la cer. Iar un frate care era împreună cu sfântul de strajă, deşteptându-se în ceasul acela, a văzut pe sfânt că era tot înfocat şi, tremurând, s-a tras de la locul lui şi a mers la mănăstire, povestind tuturor vederea cea înfricoşătoare pe care a văzut-o. Asemenea au spus şi ceilalţi monahi şi i-au încredinţat pe preoţi. Deci, adunându-se cu toţii în biserică, se rugau lui Dumnezeu să le arate cine este acest om, la care se arată astfel de semn. Iar Domnul a ascultat rugăciunea lor şi a arătat în acest fel:

Egumenul mănăstirii a văzut în vedenia sa că era în biserică şi acolo i s-a arătat dumnezeiescul Inaintemergător şi i-a zis: „Adună toată frăţimea şi ieşiţi în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie ce a arătat-o şi s-a făcut argat, ca să nu vă păgubiţi mai mult". Deci, deşteptându-se egumenul, a rămas uimit. Iar după câtăva vreme, venindu-şi în fire, a bătut toaca şi, adunându-se toţi fraţii, le-a povestit şi lor vedenia pe care a văzut-o, şi atunci au aflat ei că acel monah necunoscut era patriarhul Nifon. Iar când fericitul venea ca un argat, au ieşit cu toţii în dreptul gropniţei, cu făclii şi cu tămâieri şi l-au întâmpinat cu mare cinste. Atunci, îndată ce i-a văzut minunatul, s-a aruncat la pământ, udându-l cu lacrimi; iar egumenul, făcând metanie, i s-a închinat şi i-a sărutat sfintele lui mâini, zicându-i: „O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea ta; ajunge ticăloşia desăvârşită pe care ai suferit-o de bună voie; ajunge atâta smerenie pe care ai arătat-o, neştiindu-te noi, proştii!" Iar fraţii plângeau cu toţii şi mai ales aceia care l-au mâhnit întru neştiinţă şi se tăvăleau la sfinţitele lui picioare, cerând iertare.

Atunci sfântul, cu multe lacrimi, a zis: „Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc de suflet mântuitor, căci eu am cerut de la Dânsul să mă izbăvesc de grijile lumii şi să fiu miluit la judecata Lui cea înfricoşată. Căci dacă nu ne vom lepăda de părinţi, de fraţi, de rudenii şi de toată slava cea omenească şi împătimirea acestei lumi - după cum El ne porunceşte nouă -, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui; pentru că de vom câştiga toată lumea şi ne vom pierde sufletul nostru, ce folos ne este?" Iar către cei ce cereau iertare, a zis: „O, fiii şi fraţii mei! Aceia care se nevoiesc la fapta bună se cade să aibă blândeţe şi dragoste către cei de aproape şi să nu se mânie asupra lor, măcar de ar pătimi de la ei nenumărate rele; pentru că toţi suntem oameni şi nici unul nu este curat de la sine". Şi aşa sfătuindu-i ca să nu facă altora la fel, ci să-şi facă fiecare slujba sa fără mânie şi cârtire, ajutându-se unul pe altul după putere, i-a sărutat şi i-a binecuvântat.

Apoi, intrând în mănăstire, se nevoia cu atâta asprime, încât este cu neputinţă ca cineva să povestească cu de-amănuntul nevoinţele şi ostenelile pe care le făcea, căci deşi era bătrân şi cu totul obosit de primejdii şi de izgoniri, iarăşi slujea la toate trebuinţele mănăstireşti, ca unul dintre cei mai de jos monahi. Şi a făcut multe zidiri din temelie, pe cei bolnavi îi cerceta şi pe cei necăjiţi îi mângâia.

De multe ori când mergeam - zice scriitorul acestei povestiri -şi rămâneam acolo ca să iau folos din învăţăturile lui cele de suflet folositoare, îl vedeam săpând în grădină, ajutând la moară, pogorându-se la arsana pentru trebuinţele corăbierilor. Şi se ostenea, de trei ori fericitul, împreună cu slujitorii, ca să nu cârtească şi să nu-şi piardă plata ostenelii lor. Cu toate acestea, urătorul de bine diavolul nu lipsea de a-i da război, pentru că, aflând pe unii unelte ale lui, i-a ridicat să ocărască şi să osândească pe sfânt, numindu-l făţarnic şi bârfitor. Insă sfântul, ca un prea înţelept, cunoscând vicleşugurile satanei, se ruga lui Dumnezeu să-l împuternicească să sufere toate ispitele până la sfârşit, iar pe ocărâtorii lui să-i ierte şi să-i mântuiască ca un iubitor de oameni. Şi atâta smerenie, răbdare, petrecere aspră şi sărăcie de bunăvoie avea pururea pomenitul, încât nu se gândea că a avut dregătoria arhierească şi că a fost patriarh a toată lumea, ci toate le socotea ca şi umbre şi visuri.

Şi văzând sfântul odată că fraţii, care aduceau cu corabia hrana mănăstirii de la metocuri, erau în primejdie din pricina furtunii, a intrat în corabie, că era aproape de mănăstire, şi îndată - o, minunile tale, Hristoase împărate! - a încetat furtuna şi marea s-a liniştit. Iar fraţii, căzând la sfintele lui picioare, au zis: „Preacinstite părinte, credem că orice vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da; pentru aceasta te rugăm să faci rugăciune către Domnul, ca unul ce ai îndrăzneală către El, ca să călătorim de aici înainte fără primejdie pe mare şi să aducem fără pagubă hrana mănăstirii". Iar sfântul a răspuns: „Dacă nu vă veţi lenevi de canoanele şi de pravila voastră şi dacă nu veţi grăi cuvinte necuviincioase şi urâte, atunci cu lesnire vă va auzi Domnul şi vă va feri de toată întâmplarea cea rea".

Apoi, plecându-şi genunchii pe fierul corăbiei, şi-a înălţat mâinile şi ochii la cer şi s-a rugat în taină multă vreme. Şi ridicându-se, a binecuvântat fierul de trei ori şi a zis: „Fraţilor, luaţi aminte să puneţi întotdeauna acest fier la loc curat, iar când vă va ajunge primejdia, să-l atârnaţi în mare şi atunci veţi călători fără primejdie". De atunci se făcea acea minune mare la fiecare primejdie a mării şi îndată ce s-ar fi întâmplat furtună, monahii atârnau fierul în mare, chemând cu evlavie numele sfântului, şi astfel se făcea linişte. Şi atât se cucerniceau monahii de fierul acela, încât, când tămâiau în vremea pravilei la cântare, tămâiau şi fierul cu evlavie, socotind că văd pe Sfântul Nifon. Iar când era furtună pe mare, fraţii strigau unul către altul: „Coborâţi, coborâţi pe patriarhul în mare ca să înceteze furtuna!" Şi ca o comoară de mult preţ a fost păzit fierul acela şi a fost ţinut în mănăstire mai mult de 150 de ani.

Iar sfântul ajungând la adânci bătrâneţi, până la 90 de ani, şi cunoscând din dumnezeiasca descoperire că a venit vremea să se ducă către Hristos cel dorit, a adunat toată frăţimea şi le-a arătat vremea sfârşitului său, poruncindu-le să păzească cu dinadinsul rânduielile vieţii monahiceşti şi să se nevoiască în tot chipul, ca să se învrednicească Impărăţiei cerului. Iar fraţii, auzind această veste, plângeau şi se jeleau pentru pierderea unui părinte ca acela. Şi mai ales doi fraţi care mai înainte îl ocărâseră din neştiinţă, plângeau nemângâiaţi, cerând iertare de la el. Iar sfântul, sfătuindu-i, îi mângâia şi, binecu-vântându-i, a zis către proiestoşi: „Fraţii mei, cereţi orice cerere duhovnicească voiţi de la smerenia mea, mai înainte de a-mi da duhul către Domnul". Şi toţi au răspuns: „Voim, preasfinte Părinte, să ne dai în scris dumnezeieştile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri şi să ia dezlegarea păcatelor care le-a făcut ca om". Iar sfântul, fiind ascultător până la sfârşit, n-a trecut cu vederea cererea lor, ci, făcând către Dumnezeu rugăciune cu lacrimi fierbinţi ca să se împlinească cererea lor, a zis către ucenicul său Ioasaf: „Fiule, scrie pe hârtie cele ce voi zice, ca să rămână fraţilor mângâiere neîncetată".

Iar după ce Ioasaf a scris rugăciunile cele de iertare, i-a zis sfântul: „Eu mă duc către Domnul cel dorit, iar tu, fiule, mergi la Constantinopol şi fă câte ţi-am poruncit, că acolo vei lua cununa muceniciei ca să te bucuri veşnic în cer". Apoi, luând iertare de la toţi fraţii, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi astfel şi-a dat fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 11 zile ale lunii august. Şi câţi părinţi de pe la schituri şi de pe la mănăstiri s-au înştiinţat de aceasta, au alergat să sărute sfinţitele lui moaşte, iar fraţii plângeau lipsa bunului lor păstor. Deci, adunându-se mulţime multă, au făcut priveghere de toată noaptea şi a doua zi au îngropat cu mare cinste pe strălucitul luminător al lumii, pe piatra cea tare a suferinţei, pe răbdătorul în primejdii şi ispite, pe cel lămurit ca aurul în cuptor, pe cel care a suferit toate pentru dragostea Domnului.

In acest fel a petrecut pururea pomenitul şi Sfântul Patriarh Nifon în această viaţă de acum. Cu acest fel de isprăvi, nevoinţe şi fapte bune a strălucit în lume cel care, fiind patriarh, a născut a doua oară, prin dumnezeiescul botez, o mulţime de armeni, evrei şi otomani, şi i-a adus la Domnul cu dumnezeieştile şi curgătoarele de miere învăţături, mântuindu-i. Incă şi cu cununi muceniceşti a trimis către Domnul pe ucenicii lui.

Pentru că şi fericitul Ioasaf, după adormirea Sfântului Nifon, mergând în Constantinopol şi făcând cum i-a poruncit el, a îndrăznit înaintea turcilor şi a propovăduit pe Sfânta Treime. El a fost muncit de ei cu multe feluri de munci şi pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap şi a luat cununa mărturisirii după proorocirea sfântului.

Este timpul să povestesc şi cele ce s-au întâmplat în Valahia după proorocia dumnezeiescului Nifon. Pentru că după ce el a plecat de acolo, a fost mare amestecare în Biserica Valahiei, căci s-au ridicat mari sminteli de la cei bisericeşti şi de la boieri, şi în tot locul s-au făcut tulburări de vânturi, secetă şi foamete mare. Deci toţi au cunoscut că toate acestea s-au făcut pentru că a fost izgonit sfântul de acolo. Pentru aceasta, domnul Radu a trimis în toate părţile şi l-a căutat pe Sfântul Nifon, dar nu l-a găsit, după cum îi spusese sfântul mai înainte.

Iar după adormirea sfântului, Radu a căzut în boală cumplită şi de nevindecat - tot trupul i s-a spart şi ieşea din el duhoare urâtă şi nesuferită, încât nimeni nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârşit cu multe dureri şi a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Nicolae, care se numeşte Mănăstirea Dealului, pe care a zidit-o el. Iar după îngroparea lui, pentru frica celor ce erau de faţă, a tremurat mormântul lui trei zile, după cum s-a întâmplat împărătesei Eudoxia, pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, încât frică şi cutremur i-a cuprins pe toţi. Deci toţi îşi aduceau aminte de Sfântul Nifon, căci toate au urmat după cum a proorocit el. Asemenea s-a primejduit şi bunul Neagoe, duhovnicescul lui fiu, după cum i-a spus mai înainte dumnezeiescul părinte. S-a primejduit încă şi cu cele mai de pe urmă primejdii de la doi domni tirani, care au domnit după moartea domnului Radu, întâi de la Mihnea şi pe urmă de la Vlad. Insă, după proorocia sfântului, nu numai că s-a izbăvit de fiecare primejdie prin rugăciunile lui, dar şi prin cererea a tot poporul, s-a făcut domn a toată Ungrovlahia.

Deci văzând Neagoe că s-au împlinit toate proorociile părintelui său duhovnicesc şi cugetând la dumnezeieştile lui învăţături, s-a aprins cu totul de dor dumnezeiesc şi a dorit să aducă în Valahia sfinţitele lui moaşte, ca să se binecuyinteze cu venirea lor de faţă şi el şi tot locul acela, care era cu totul împilat de atâtea pedepse dumnezeieşti; dar mai ales ca să ia iertare Radu, care era sub blestemul Sfântului. Deci aşa a făcut Neagoe, ca un al doilea Teodosie, căci precum acela, pentru maica sa, Eudoxia, a adus de la Cucuso sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, tot aşa şi prea cinstitorul de Dumnezeu Neagoe a făcut cu dumnezeiescul Nifon, noul Gură de Aur. El a trimis doi egumeni ai mănăstirilor şi doi cinstiţi boieri în Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte, cu scrisori şi cu daruri multe ca să aducă sfintele moaşte.

Iar aceia venind, au dat scrisorile egumenului mănăstirii, care citindu-le în auzul tuturor fraţilor, toţi au rămas fără de glas multă vreme. Apoi unul dintre bătrânii cei vechi a zis către cei trimişi: „Preacinstiţi egumeni şi prea binecredincioşi boieri, noi nu defăimăm porunca domnului ţării, dar nici nu îndrăznim să ne atingem de mormântul sfântului şi mai ales nu suferim să ne păgubim de o comoară ca aceasta, care este mântuirea mănăstirii noastre. Căci, precum în viaţa lui era păzitor şi mântuitor al nostru, tot aşa şi acum, după moarte, sfintele lui moaşte ne pricinuiesc nouă mare mângâiere la tot necazul şi strâmtorarea ce sunt aduse asupra noastră de păgâni şi la alte greutăţi ce le pătimim. Singuri vedeţi în ce loc cu anevoie de umblat şi prăpăstios locuim şi nu avem altă mângâiere decât numai sfinţitele moaşte ale Sfântului Nifon, care s-a nevoit în această mănăstire. Iar acum să le ia în alt loc ni se pare lucru străin şi ni se va pricinui nouă supărare şi durere neasemănat de mare". Dar aceia au zis: „Preacuvioşi părinţi, ascultaţi-ne pe noi şi faceţi după cuvântul domnului nostru, adică să daţi cu bunăvoirea voastră sfintele moaşte şi alegeţi dintre voi doi proiestoşi care să meargă cu noi şi vă făgăduim vouă că domnul vă va trimite mare ajutor şi multe faceri de bine va face acestei mănăstiri, trimiţând înapoi şi sfintele moaşte".

Iar părinţii, auzind acestea, au răspuns: „Noi nu îndrăznim să săpăm, faceţi singuri ceea ce voiţi!" Atunci unul din boieri, adică marele logofăt, apucând un târnăcop şi făcând semnul Sfintei Cruci, a zis: „Eu, întărindu-mă pe credinţa şi evlavia domnului meu, mă apuc de lucru şi nădăjduiesc în rugăciunile sfântului că nu voi lua nici o vătămare!" Şi astfel a început a săpa. Şi cum s-a apropiat de sfintele moaşte - o, negrăitele Tale minuni, Hristoase! -, tot locul acela s-a umplut de o bună mireasmă nepovestită. Deci, luând sfintele moaşte, le-au pus într-un sicriu şi le-au dus în mijlocul bisericii, iar biserica s-a umplut de bună mireasmă. Apoi fraţii, adunându-se, au făcut priveghere de toată noaptea. Şi s-a auzit vestea pe la chiliile, schiturile şi mănăstirile care erau acolo pe aproape, şi părinţii au alergat cu credinţă şi cu evlavie să sărute sfintele moaşte.

Iar Atotputernicul Dumnezeu, vrând să slăvească pe Sfântul Nifon şi după adormire, pentru covârşitoarele nevoinţe şi sudori ale pustniciei lui, a rânduit ca un monah mut şi surd să meargă şi el să sărute sfintele lui moaşte. Şi îndată ce s-a apropiat de ele şi le-a sărutat, a început a vorbi fără împiedicare şi, mulţumind sfântului, povestea pretutindeni minunea. Altul, orb de amândoi ochii, fiind dus de mână, a mers să sărute şi, atingându-se cu ochii de sfintele moaşte, a văzut. Multe alte minuni a făcut Sfântul Nifon, pe care le trec pentru scurtime; dar şi acestea puţine le-am scris ca să arăt îndrăzneala pe care o avea sfântul către Dumnezeu.

Iar după trei zile, cei trimişi, luând sfintele moaşte şi oarecare monahi din mănăstire, au pornit spre Valahia şi, trecând apa Dunării, au înştiinţat pe domnul ţării, care a trimis îndată arhierei, preoţi, diaconi şi monahi spre întâmpinarea sfântului; şi când s-au apropiat sfintele moaşte de târgul Bucureştilor, a ieşit şi însuşi preacinstitorul de Dumnezeu domnul ţării, Neagoe Basarab, şi toată mulţimea poporului, cu făclii şi cu tămâieri şi, îmbrăţişând racla, au sărutat cu evlavie sfintele moaşte. Şi ridicând voievodul pe umerii săi racla cu sfintele moaşte, împreună cu cinstiţii boieri, au mers la Mănăstirea Dealului şi au pus sfintele moaşte pe mormântul domnului Radu. Apoi au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se fierbinte sfântului să ierte fărădelegea ticălosului Radu.

Iar la miezul nopţii, pe când privegheau, domnul Neagoe a adormit şi a văzut în vedenia sa că s-a deschis mormântul lui Radu şi s-a arătat trupul lui cu totul negru şi din toate mădularele lui curgea puroi şi ieşea o putoare rea neasemănată. Şi neputând să sufere putoarea, ruga pe sfântul să facă milă cu domnul Radu şi îndată a văzut că din racla sfintelor moaşte curgea ca un izvor, şi că sfântul spăla tot trupul acela puturos al lui Radu şi l-a făcut preafrumos şi preastrălucit, şi aşa s-a închis iarăşi mormântul lui Radu. Apoi sfântul s-a dus lângă Neagoe şi i-a zis: „Iată, fiule, că am auzit rugăciunea ta! Numai îţi poruncesc să te împaci totdeauna cu poporul tău şi să trimiţi moaştele mele la mănăstirea mea, spre mângâierea fraţilor care se nevoiesc acolo". Apoi s-a dus şi a intrat iarăşi în sicriu.

Şi deşteptându-se iubitorul de Dumnezeu, Neagoe, a rămas uimit multă vreme, cugetând la cele ce văzuse şi, venindu-şi în sine, a strigat cu glas mare: „Slavă Ţie, Impărate ceresc, Cel ce ai slăvit cu slavă negrăită pe robul Tău cel iubit, pe Sfântul Nifon!" Şi aşa au încetat cântările de psalmi şi domnul a povestit tuturor cele ce le-a văzut în vedenia sa şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Iar a doua zi, când s-a săvârşit dumnezeiasca Liturghie, s-au adunat şi de prin satele din afară ale Valahiei mulţime multă, aducând cu ei nenumăraţi bolnavi, care sărutau pe sfântul cu lacrimi şi cu credinţă şi îşi căpătau sănătatea. Şchiopii se îndreptau, orbii vedeau, cei ce se chinuiau de friguri se vindecau şi mai toate bolile se goneau de la cei care alergau cu credinţă la moaştele Sfântului Nifon.

Iar domnul ţării, văzând că în fiecare zi sfântul făcea minuni, a adunat sobor şi a hotărât să se prăznuiască Sfântul Ierarh Nifon în ziua de 11 august, zi în care el a adormit, şi i-a alcătuit toată slujba. După acestea Neagoe, cinstitorul de Dumnezeu, a poruncit de a făcut cu multă cheltuială un sicriu foarte frumos de aur, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar deasupra acoperământului a zugrăvit pe Sfântul Nifon, şi înaintea lui s-a zugrăvit pe sine în genunchi. Apoi a pus într-însul moaştele sfântului, luând numai sfântul lui cap şi o mână, cu voia părinţilor.

Iar spre răsplătirea lor, le-a dat preacinstitul cap al preaslăvi-tului Inaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, pus în raclă de aur împodobită cu pietre scumpe, pe care a trimis-o în sfinţita Mănăstire Dionisiu, împreună cu celelalte cinstite moaşte ale Sfântului Nifon. Şi a dat părinţilor mult ajutor, ridicând din temelie multe zidiri în acea mănăstire şi de aceea se pomeneşte neîncetat ca ctitor. Iar sfântul cap şi mâna dumnezeiescului Nifon, cât a trăit pururea pomenitul Neagoe, le avea cu el spre sfinţenie şi spre izgonirea potrivnicului ori unde se ducea. Iar după ducerea lui din viaţă, le-a lăsat Mănăstirii Curtea de Argeş, pe care a zidit-o el, unde se află până astăzi (In prezent, ele se află la Craiova, în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Olteniei), întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Sursa:http://www.vietile-sfintilor.ro