De ce sărutăm noi creștinii mâna preotului?

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră.

Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă.

După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine“.

Întâlnirea cu Dumnezeu!

Am intrat în Biserică. În biserică nu am fost de mult, adică într-o biserică creştin-ortodoxă. De când s-au deschis hotarele, am reuşit să ajung în Soborul Sfântului Petru, în Roma, în bisericile din Atena, în lăcaşuri de cult din Egipt. Am ajuns chiar şi într-un templu budist. Dar când am fost ultima oară într-o biserică ortodoxă, nu-mi aduc aminte - poate în copilărie, sau puţin mai târziu. Dar precis am fost, cândva. Chiar e straniu, Andrei, e preot, soţia mea Eugenia, şi ea, după cum s-a dovedit, a reuşit să se arate prin biserică, iar eu pe alături. De ce? Flavian doar cât ma adus până în tinda bisericii şi îndată a ieşit după ceva, iar eu am rămas singur în biserică.  Primul lucru care m-a mirat a fost liniştea, o linişte deosebită. Adică, auzeam prin fereastra deschisă cântatul păsărelelor, voci de oameni grăbiţi, o motocicletă hodorogea pe undeva. Aceste sunete erau alături, dar aici..., şi veneau cumva dintr-un alt spaţiu, care se părea că nu are nici o legătură cu mediul în care mă aflam eu. De parcă m-aş fi trezit într-o altă lume. Anume în altă lume. Am simţit-o cu toată fiinţa mea, în liniştea invizibilă dar vie a bisericii.

„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci”

Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic.

Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun. Aceasta, deoarece atâta timp cât credem că suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru, purtăm neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.

Țiganca Zamfira, chip al pocăinței noastre

De şase ani sunt preot voluntar la Penitenciarului nr. 16 Pruncu din Chişinău. Activitatea noastră de aici este un pic diferită faţă de cea din România, deoarece avem şi parohie – asta înseamnă că, pe lângă activităţile de parohie, mai desfăşurăm şi activităţi misionare, cum ar fi cea de la penitenciar.

Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea. Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a bisericii.

Despre doctorii creştini

La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie: - Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!

Binecuvântare pentru păcat

O cunoştinţă de-a mea, care lucrează în mass-media, fiind rugată să îmi trimită sugestii pentru îmbunătăţirea cărţii de faţă, mi-a scris: „Te rog să scrii ceva şi despre următoarea întâmplare care m-a impresionat. Am auzit de o actriţă foarte credincioasă, care a mers într-o zi la teatrul la care lucra. Că era credincioasă ştiau şi colegii ei. Regizorul îi zice: - Ţi-am găsit rolul vieţii tale. Îţi ofer rolul din piesa cutare. Actriţa trebuia să joace rolul unei călugăriţe care îi apărea în vis unui călugăr şi îl ispitea. Oricum, avea de jucat anumite scene mai fierbinţi în «calitatea» ei de ispită. Ea s-a dus foarte dezamăgită la duhovnic şi i-a povestit întâmplarea. Duhovnicul i-a răspuns: - Ei, ce să fac. Îţi dau binecuvântare. Asta ţi-e meseria. Ea i-a răspuns: - Nu vreau să-mi daţi binecuvântare. Vreau să vă rugaţi pentru mine să nu mă dea afară dacă refuz rolul. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost dată afară.” ***

Îmi ajunge că m-ai văzut.

  

 ”Nu vreau nici un ban. Îmi ajunge că m-aţi văzut şi mi-aţi zâmbit.” Acestea sunt cuvintele pe care doamna Maria mi le-a spus. Pe dumneaei am văzut-o când ieşeam din restaurant, de undeva de pe Victoriei. Stătea lipită de un zid şi nu cerea nimănui nimic. Era frig afară, aşa că umerii îi erau lăsaţi în jos şi braţele strânse pe lângă trup, în încercarea de a se face cât mai mică. Aşa, poate că ar fi avut nevoie de mai puţină căldură. Dacă te uitai atent, în ochii ei era ceva. Cineva. Singurătatea, care te privea fix şi te trecea un fior rece pe şira spinării.

"Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina" (ruşinea de dinaintea spovedaniei)

,,Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina.

 «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia.

Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»“

Sfântul Ioan Scărarul

De multe ori ne apropiem de sfânta Taină a Spovedaniei cu sentimentul că de parcă am vrea să ne curăţim sufletul, că am vrea să nu mai rămâie nimic tăinuit în el, dar iată că un anume păcat nu ne permite acest lucru. Nu-l putem mărturisi deşi înţelegem că nu poate fi ascuns nimic, de ne dorim vindecare adevărată.

Postul copiilor

Despre necesitatea postului pentru suflet si trupul nostru marturiseste intreaga literatura patristica. Influenta benefica a postului asupra sanatatii trupului o sustin si oamenii de stiinta, dar numai in cazul cand sufletele lor sunt luminate de invatatura lui Hristos.

Ca parinti, pe langa respectarea intr-o oarecare masura a postului, ne vom ingriji si de ferirea copiilor de obiceiul lacomiei sau de mesele prea dese. Sfantul Episcop Teofan Zavoratul da urmatorul sfat parintilor: „Copilul trebuie hranit astfel, incat o data cu dezvoltarea trupului, aducatoare de putere si sanatate, sa nu-i aprindem in suflet patima imbuibarii pantecelui. Sa nu ne uitam ca este mic, ci chiar din primii ani sa-i potolim trupul atras de pacat si sa-l invatam sa-l domine pentru ca in adolescenta, in tinerete si mai tarziu sa stapaneasca cu usurinta aceasta necesitate”.

Păcatul nemărturisit

Cândva, o creştină s-a mărturisit în paraclisul Sfântului Harlampie. După spovedanie, în timp ce rudele ei stăteau la rând, ea a coborât în Biserica mare ca să se închine. Lăcaşul fiind gol, a aprins o lumânare şi a început să se roage la icoane. La un moment dat, a văzut Sfintele Uşi deschise iar pe Sfânta Masă un tânăr frumos, blond. Când l-a văzut, i-a strigat: - Nu-ţi este ruşine să stai pe Sfânta Masă?

De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”.

Postul Mare

Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică.

Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

PS Timotei-despre tinerii romani din afara granitei tarii...

" Chiar ma gandesc daca nu boala instrainarii vine de la cuvintele acelea pentru care nu ai pe nimeni sa ti-le spuna"