Părintele Arsenie Boca: „Înapoi la post, căci fără de post ne merge rău!"

Părinţii ne-au născut din trup, iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul – am primit pe îngerul păzitor, tot în Biserică – de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii – care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută. Deci, dacă Biserica ne naşte, ne şi creşte; şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim.

Iubirea e cărarea

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.

Taina Suferinței - Suferinta multa dar si mila multa de la Dumnezeu

Suferință multă, dar și milă multă de la Dumnezeu - Arhimandrit Simeon Kraiopoulos
Cu cât tace mai mult Dumnezeu cu atât este mai prezent în viața noastră!
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!

Îngăduiți-mi să spun aici ceva ce poate am spus și altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere ajutorul la vremea pe care o știe doar El.

Arhimandritul Gavriil (Urghebadze): "Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni!"

Gavriil s-a născut undeva aproape de Marea Neagră, în Georgia aflată până nu demult sub dictatura ateistă a regimului comunist.

Următoarea relatare descrie persecuţia pentru adevăr a monahului Gavriil petrecută în anii '50 ai secolului trecut. Mai precis, în anul morţii lui Stalin, 1953. Gavriil era pe atunci un tânăr ieromonah. In piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se desfăşura un miting şi reprezentanţii puterii erau de faţă. In spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe două etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducă-torii partidului stând în picioare. La un moment dat, în toiul mitingului, când întreaga piaţă era ticsită cu oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discursul, uriaşul portret al lui Stalin a fost cuprins de flăcări.

De ce pleacă tinerii din Biserică? - Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Spunea Cuviosul Porfirie: „Adevărul lui Hristos ne arată că, dacă lauzi pe cineva, îl faci să devină egoist. Egoistul este confuz şi condus de diavol şi de duhul rău. Crescând astfel, în acest egoism, prima lui treabă este să-l nege pe Dumnezeu şi să fie un egoist neadaptat în societate".

Iată de ce este bolnavă societatea noastră şi de ce sunt necredincioşi copiii noştri: din copilărie le hrănim egoismul, mândria, care este cea mai mare necurăţie în om şi păcat. Copiii devin astfel uşor de stăpânit de puterile demonice şi unelte ale duhului viclean. Lauda naşte în copil o falsă impresie măreaţă despre sine. Această idee Părinţii o numesc trufie şi ea este rădăcina adâncă a egoismului şi a mândriei.

Iubirea e cărarea

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.

Cine întristeaza preotul, întristeaza pe Duhul Sfânt

Mare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumne­zeu. Cine-l întristează, întristează pe Duhul Sfânt Care via­ză în el.
Ce să spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfânt; ei stau mai presus decât toţi; ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd în depărtări nesfârşite şi cu o minte de-Dumnezeu-grăitoare [teologică] păstoresc turma lui Hristos.
Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credin­cioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfânt ştie de­spre ce vorbesc.
Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci, când ţăranul s-a închi­nat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvânta în focul harului.

Ne plictisim unii de altii...

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă.

Mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi mâinile lui Dumnezeu!

Ce bine ar fi să avem şi noi mâinile lui Dumnezeu, să facem ceva pentru aproapele nostru, să-l mângâiem, să-l ajutăm, să intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Şi atunci am avea mâinile lui Dumnezeu şi „pe bolnavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi".
Zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi" (în alte traduceri: „şi se vor face sănătoşi"). E vorba nu de puterea de însănătoşire, pentru că nu mulţi au această putere, e vorba de o mângâiere. Cu mâinile, nu numai înzdrăvenim, nu numai ajutăm; chiar dacă nu înzdrăvenim, ajutăm pe oameni, ajutăm pe bolnavi, îi ajutăm ca să se simtă mai bine „şi bine le va fi". Cu mâinile mângâiem, mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi mâinile lui Dumnezeu!

Omul în faţa Sfintei Cruci

Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul veţii şi al fericirii mele! Crucea este lurarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l.

Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om,ci ceea ce iese din gură acelea spurcă pe om

 

 Şi chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă. Şi când a intrat în casă de la mulţime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă. Şi El le-a zis: Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om. Şi ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului şi ale Sidonului şi, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie, dar n-a putut să rămână tăinuit.

(Marcu 7, 14-24)

Trebuie sa iertăm la nesfârșit, din toată inima!

De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă.

Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine!

Uneori este greu să împărtăşeşti durerea, mai ales să o scrii. Să ai grijă de cuvinte să fie bine aşezate, fiecare pe scăunelul lui, cu semnificaţia în mână, cu permisiunea de a-şi mai schimba sensul ... şi cu buchetul de lacrimi ce trebuie transmise. Însă indiferent de natura lor, trebuie să trezească pocăinţă.Da! Să stiţi că până şi starea de bucurie trebuie să trezească pocăinţă; atunci când ea pluteşte pe o cale duhovnicească, dar mai ales când este emanată de grimasele patimilor noastre cărora le răspundem zâmbind; „semnăm contractul", şi din robii Domnului care laudă numele Lui, ajungem robi nouă înşine ridicând patima în slăvi.

“FERICIT ESTE OMUL CARE-ŞI VA UMPLE CASA DE COPII” (PS. 126:5)

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

SfântulIoan Gură de Aur a spus: „Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare.

Niciodată nu judeca pe nimeni!

Un doctor intrase grăbit în spital, după ce i se telefonase pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie. L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: - De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii? Medicul a zâmbit şi a spus:

Părinții și dilema educației: fii părintele de care ai avut tu nevoie vs. bătaia e ruptă din rai

Cu ce te vei îndreptăți la urma urmei? "Oare nu i-am dat copilului, îți va grăi Dumnezeu, să viețuiască împreună cu tine de la început? Te-am pus peste el ca învățător, povățuitor, purtător de grijă și căpetenie: nu am dat oare în mâinile tale toată stăpânirea asupra lui? Și atunci, cum te vei dezvinovăți dacă te-ai uitat cu nepăsare la nebuniile lui? Ce vei spune? Că este neînfrânat și destrăbălat? Dar trebuia să vezi toate astea de la început, să-l înfrânezi când era tânăr și puteai să-i pui frâu, trebuia să-l înveți cu râvnă, să-l îndreptezi spre cele cuvenite, să îmblânzești pornirile lui sufletești atunci când putea să fie înrâurit; trebuia să smulgi buruienile atunci când vârsta era mai fragedă și puteau fi smulse cu ușurință: atunci, patimile nu ar fi prins putere fiind trecute cu vederea și nu ar fi devenit de neîndreptat." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Poartă a cerului

Ne-am oprit la un mic pod. Acolo şedea odihnindu-se un ascet venind de la Careia, în drum spre sihăstria sa, Carulia. L-am salutat. Ne-a răspuns la salut şi ne-a binecuvântat. Bătrânul ţinea în mână mătăniile şi se ruga în taină. Prietenul meu îl privea cu nesaţ. Eu l-am studiat în adâncime şi în privirea lui ascetică am descoperit duhul ascetic...
...Priveam împreună, eu prietenul şi fratele meu de pe puntea vasului în întunericul zorilor primăvăratice forma peninsulei şi vârful ea un con înalt al Athosului. Mănăstirile de pe latura apuseană abia se distingeau. Sentimentul unei aşteptări mari şi sfinte inunda sufletul meu. Tot ceea ce ştiam ca istorie şi legendă din cărţi se trezea încet în amintirea mea. Un ascet cu părul în întregime alb care călătorea împreună cu noi parcă ne vorbea în pacea lui netulburată despre patria sa duhovnicească, parcă ne spunea că ne apropiem de o ţară de utopie. Vasul ne purta tot mai aproape spre o lume frumoasă, îngerească, un loc aparte cu înfăţişare specifică al pământului grecesc destinat rugăciunii şi vieţii mistice în Hristos, spre una din porţile cerului...

LECŢIE PENTRU....TOTI!

Intr-o gară, s-a suit un preot într-un tren în care erau mai mulţi călători în compartiment de clasa a doua. Unul dintre călători, era un adventist înfocat ce făcea naveta cu trenul în fiecare zi şi-i plăcea să ia în râs pe preoţii cu care se întâlnea. Cum a intrat preotul în compartiment, adventistul cu multă politeţe, cu o prefăcută dragoste îl pofti să se aşeze pe un loc ţinut de el liber. Însă, preotul, văzând că o femeie cu un copil mic în braţe stătea în picioare, poate de multă vreme, a înţeles că trebuie să-i dea adventistului o lecţie de educaţie creştină. La poftirea ce i s-a făcut, preotul a mulţumit adventistului şi a îndemnat-o pe femeia ce ţinea copilul în braţe să se aşeze pe locul liber. Femeia, cu un zâmbet de profundă recunoştinţă, îi mulţumi preotului şi se aşeză făcând în acelaşi timp o grimasă de durere de picioare pe fondul unui oftat adânc.

Creştini pe stadion?

Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce la Domnul decât biruind în... lupta cu diavolul! Desfăşurarea, în această perioadă, a Cupei Mondiale din Brazilia, este un bun prilej de a discuta, din perspectivă creştină, despre un adevărat fenomen social, nu doar sportiv, precum este fotbalul. La nivel naţional, dar şi la nivel global, fotbalul nu este egalat, ca popularitate, de nici un alt sport.

Familia recapitulează în sine toate relațiile umane din societate

Când eram la începutul vieții de familie, doar eu și soția mea, și unul din noi era plecat pentru ceva timp de acasă, schimbam mesaje pe telefon în care soția îmi zicea: „Te iubesc" iar eu îi răspundeam „Și eu te iubesc". Când a apărut prima noastră fetiță și eu eram plecat pentru câteva zile schimbul de mesaje era astfel: „Te iubim, tati." iar eu răspundeam „Și eu vă iubesc."
Când au apărut și următoarele două fetițe și se întâmpla ca eu să plec de acasă cu cele mari pentru câteva zile și soția să rămână acasă cu cea mică, mesajele au început să fie astfel: Soția mea: „Vă iubim" iar eu îi răspundeam: „Și noi vă iubim."

Zâmbetul smerit în viaţa creştinului - rodul înţelepciunii.

În viaţa aceasta de zi cu zi ne confruntăm mereu cu probleme. La sigur ele au fost, sunt şi vor fi. Dar vreau să vă îndemn la o depăşire a lor printr-un zâmbet smerit. Ce vreau eu să spun oare prin aceste cuvinte? A trece prin necaz, pentru un adevărat creştin, înseamnă a te întări. Şi acest drum al trecerii prin pustiul necazului trebuie să fie făcut cu zâmbetul smerit faţă de aproapele nostru. E nevoie să încercăm să zâmbim atunci când ne smereşte Dumnezeu prin necazuri şi asta pentru a nu-l determina pe fratele nostru spre o cădere în deznădejde! Căci doar aceste necazuri ne sunt un favor şi trebuie să le primim ca ceva bun şi folositor. Zâmbetul prezent în chipul nostru la vremea de necaz va aduce mai multă lumină în chipul aproapelui nostru decât acel zâmbet zilnic care este lipsit de înţelepciune divină.

Egoul şi iubirea (o poveste minunată)

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Există diavolul sau e doar o poveste?

  Recunoaşterea credinţei în îngeri de către Biserică este întemeiată pe Sfintele Scripturi şi Sfînta Tradiţie; acelaşi lucru se aplică şi învăţăturii oficiale privind pe satana, ca „înger căzut". Nu putem înţelege în întregime rolul îngerilor ,,buni" destinaţi omului fără să fim informaţi despre rolul satanei, ,,stăpînitorul acestei lumi", şi îngerii săi, îngerii intunericului.

Satana, înainte de a deveni prinţul lumii de jos, a fost cel mai măreţ înger din oştirile cereşti. A fost numit Lucifer (,,purtătorul de lumină") şi-şi avea locul pe piscul perfecţiunii create. În ciuda căderii lui, este mult mai apropiat de natura lui Dumnezeu decît de om, pentru că, fiind duh pur, este fără moarte şi fără vîrstă; are parte de toate atributele lumii angelice, nu este împiedicat nici de timp, nici de spaţiu şi intelectul său este limpezimea însăşi.

Ce e cu tine femeie creştină ortodoxă?

Lumea se află într-o cădere permanentă... Păcatul îşi face loc în sufletele noastre din greu, dar, ceea ce doare cel mai mult, e că, astăzi se pierde chipul mamei, chipul femeii creştine ortodoxe! Ori anume mama, este cea care zideşte viitorul copiilor săi, prin învăţăturile sale, prin chipul şi portul său! Zilele trecute am primit şi la rubrica Întreabă preotul nişte doleanţe ale unor creştine de peste hotarele ţării noastre în ceea ce priveşte chipul femeii, doleanţe care m-au pus pe gânduri! Mă gândesc că problema este mai actuală şi mai acută ca oricând! Mă gândesc că într-adevăr, se pierde chipul smerit al mamelor noastre! Vă spun sincer, nu îmi imaginez să o văd pe mămica mea în pantaloni, nu îmi imaginez, să văd în pantaloni (Doamne fereşte să nu zic vre-o blasfemie) pe cele care astăzi sunt Sfinte, înaintea lui Dumnezeu, pe ceea pe care o numim Maica Domnului - Împărăteasa Cerului şi a Pământului!

Sa ne pregatim pentru ceea ce nu vom putea stavili

“Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, “fetele bisericesti”, sa “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El. Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ‘50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia. Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1).

Educaţia creştină

Rostul ultim al acestei lucrări ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar în acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strâns legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere în stare a împlini această datorie şi să poată înţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este.

Se pune întrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci când va creşte mare să nu dorească nimic altceva decât a fi un adevărat creştin?

Cu alte cuvinte, cum să îl crească cineva creştineşte?

Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra întregii probleme a educaţiei creştine, încercând să arătăm cum putem sprijini şi întări partea cea bună în copii, în orice împrejurare, şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău.

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: "Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"

- S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

 O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

Şi tu te rogi cu nesinceritate?

Mulţi oameni nu se roagă cu sinceritate, le-a intrat în obicei un mod făţarnic de a se ruga. Ei înşişi nu-şi dau seama şi nici nu vor să-şi dea seama că se roagă fals, nu în duh şi adevăr, iar dacă cineva le-ar atrage atenţia, s-ar mânia pe acela, convinşi că reproşul care li se aduce este o neobrăzată neghiobie. Omul nu ajunge dintr-o dată la făţărnicie. Poate că la început se va fi rugat într-adevăr sincer, apoi, fiindcă o rugăciune pomită din inimă cere un efort considerabil, la care nu totdeauna te poţi supune, fiindcă - s-a spus - ,,împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă" (Matei 11, l2), omul începe să se roage mai mult cu buzele, superficial, fără suflet, deoarece e mult mai uşor.

Suferința își îndeplineşte scopul când ieșim cu folos din ea

Dar Tu ierţi tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne…Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne…Stăpân al puterii cum eşti, judeci cu blândeţe şi ne cârmuieşti cu multă cruţare, că la Tine este puterea, când voieşti.

Solomon 11, 27; 12, 2, 18

Răbdarea în suferinţe

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite? Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

De care păcate se veselește neamul dracilor mai mult?

Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.

Odată, fericiții, șezând și vorbind, iată și diavolul a venit acolo și îl ispitea pe Epifanie, pe care numai Andrei îl știa. Și se mâniase asupra lui blestematul și a zis Andrei către el cu mânie: „Du-te de aici, necurate vrăjmașule!” Zis-a demonul lui Andrei: „Așa netrebnic și leneș ca tine, nu este nici unul în tot Constantinopolul.

Familia şi duhovnicul

Este bine ca familia să aibă doi duhovnici, separat soţia şi separat soţul? Dacă apar neînţelegeri în familie din cauza duhovnicului, care este ieşirea?

Părintele Pantelimon: Este foarte clar că este bine să aibă acelaşi duhovnic. Asta este evident, pentru că sunt foarte puţini acei duhovnici de excepţie, care să fie văzători cu duhul, şi atuncea când omul vine şi-i spune ceva, el să ştie şi ce nu-i spune omul. Cum zicea Părintele Teofil, că un duhovnic adevărat este numai un duhovnic care este văzător cu duhul, şi zicea despre el că nu este văzător cu duhul. Acuma Dumnezeu ştie cum era. Dar pentru că duhovnicul este o autoritate spirituală pentru familie, atuncea este important că toţi membrii familiei să aibă acelaşi duhovnic. Şi un duhovnic să ştiţi că rezolvă enorm de multe dintre conflictele care pot să apară în familie, şi rezolvă multe probleme de care nici nu se ştia şi nici nu se pot afla. Poate unul dintre soţi are un gând, un gând împotriva celuilalt, dar nu şi l-a manifestat. Merge la duhovnic şi duhovnicul le rezolvă.

Folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

De ce sărutăm noi creștinii mâna preotului?

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră.

Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă.

După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine“.

Întâlnirea cu Dumnezeu!

Am intrat în Biserică. În biserică nu am fost de mult, adică într-o biserică creştin-ortodoxă. De când s-au deschis hotarele, am reuşit să ajung în Soborul Sfântului Petru, în Roma, în bisericile din Atena, în lăcaşuri de cult din Egipt. Am ajuns chiar şi într-un templu budist. Dar când am fost ultima oară într-o biserică ortodoxă, nu-mi aduc aminte - poate în copilărie, sau puţin mai târziu. Dar precis am fost, cândva. Chiar e straniu, Andrei, e preot, soţia mea Eugenia, şi ea, după cum s-a dovedit, a reuşit să se arate prin biserică, iar eu pe alături. De ce? Flavian doar cât ma adus până în tinda bisericii şi îndată a ieşit după ceva, iar eu am rămas singur în biserică.  Primul lucru care m-a mirat a fost liniştea, o linişte deosebită. Adică, auzeam prin fereastra deschisă cântatul păsărelelor, voci de oameni grăbiţi, o motocicletă hodorogea pe undeva. Aceste sunete erau alături, dar aici..., şi veneau cumva dintr-un alt spaţiu, care se părea că nu are nici o legătură cu mediul în care mă aflam eu. De parcă m-aş fi trezit într-o altă lume. Anume în altă lume. Am simţit-o cu toată fiinţa mea, în liniştea invizibilă dar vie a bisericii.

„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci”

Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic.

Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun. Aceasta, deoarece atâta timp cât credem că suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru, purtăm neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.

Țiganca Zamfira, chip al pocăinței noastre

De şase ani sunt preot voluntar la Penitenciarului nr. 16 Pruncu din Chişinău. Activitatea noastră de aici este un pic diferită faţă de cea din România, deoarece avem şi parohie – asta înseamnă că, pe lângă activităţile de parohie, mai desfăşurăm şi activităţi misionare, cum ar fi cea de la penitenciar.

Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea. Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a bisericii.

Despre doctorii creştini

La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie: - Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!

Binecuvântare pentru păcat

O cunoştinţă de-a mea, care lucrează în mass-media, fiind rugată să îmi trimită sugestii pentru îmbunătăţirea cărţii de faţă, mi-a scris: „Te rog să scrii ceva şi despre următoarea întâmplare care m-a impresionat. Am auzit de o actriţă foarte credincioasă, care a mers într-o zi la teatrul la care lucra. Că era credincioasă ştiau şi colegii ei. Regizorul îi zice: - Ţi-am găsit rolul vieţii tale. Îţi ofer rolul din piesa cutare. Actriţa trebuia să joace rolul unei călugăriţe care îi apărea în vis unui călugăr şi îl ispitea. Oricum, avea de jucat anumite scene mai fierbinţi în «calitatea» ei de ispită. Ea s-a dus foarte dezamăgită la duhovnic şi i-a povestit întâmplarea. Duhovnicul i-a răspuns: - Ei, ce să fac. Îţi dau binecuvântare. Asta ţi-e meseria. Ea i-a răspuns: - Nu vreau să-mi daţi binecuvântare. Vreau să vă rugaţi pentru mine să nu mă dea afară dacă refuz rolul. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost dată afară.” ***

Îmi ajunge că m-ai văzut.

  

 ”Nu vreau nici un ban. Îmi ajunge că m-aţi văzut şi mi-aţi zâmbit.” Acestea sunt cuvintele pe care doamna Maria mi le-a spus. Pe dumneaei am văzut-o când ieşeam din restaurant, de undeva de pe Victoriei. Stătea lipită de un zid şi nu cerea nimănui nimic. Era frig afară, aşa că umerii îi erau lăsaţi în jos şi braţele strânse pe lângă trup, în încercarea de a se face cât mai mică. Aşa, poate că ar fi avut nevoie de mai puţină căldură. Dacă te uitai atent, în ochii ei era ceva. Cineva. Singurătatea, care te privea fix şi te trecea un fior rece pe şira spinării.

"Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina" (ruşinea de dinaintea spovedaniei)

,,Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina.

 «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia.

Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»“

Sfântul Ioan Scărarul

De multe ori ne apropiem de sfânta Taină a Spovedaniei cu sentimentul că de parcă am vrea să ne curăţim sufletul, că am vrea să nu mai rămâie nimic tăinuit în el, dar iată că un anume păcat nu ne permite acest lucru. Nu-l putem mărturisi deşi înţelegem că nu poate fi ascuns nimic, de ne dorim vindecare adevărată.

Postul copiilor

Despre necesitatea postului pentru suflet si trupul nostru marturiseste intreaga literatura patristica. Influenta benefica a postului asupra sanatatii trupului o sustin si oamenii de stiinta, dar numai in cazul cand sufletele lor sunt luminate de invatatura lui Hristos.

Ca parinti, pe langa respectarea intr-o oarecare masura a postului, ne vom ingriji si de ferirea copiilor de obiceiul lacomiei sau de mesele prea dese. Sfantul Episcop Teofan Zavoratul da urmatorul sfat parintilor: „Copilul trebuie hranit astfel, incat o data cu dezvoltarea trupului, aducatoare de putere si sanatate, sa nu-i aprindem in suflet patima imbuibarii pantecelui. Sa nu ne uitam ca este mic, ci chiar din primii ani sa-i potolim trupul atras de pacat si sa-l invatam sa-l domine pentru ca in adolescenta, in tinerete si mai tarziu sa stapaneasca cu usurinta aceasta necesitate”.

Păcatul nemărturisit

Cândva, o creştină s-a mărturisit în paraclisul Sfântului Harlampie. După spovedanie, în timp ce rudele ei stăteau la rând, ea a coborât în Biserica mare ca să se închine. Lăcaşul fiind gol, a aprins o lumânare şi a început să se roage la icoane. La un moment dat, a văzut Sfintele Uşi deschise iar pe Sfânta Masă un tânăr frumos, blond. Când l-a văzut, i-a strigat: - Nu-ţi este ruşine să stai pe Sfânta Masă?

De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”.

Postul Mare

Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică.

Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

PS Timotei-despre tinerii romani din afara granitei tarii...

" Chiar ma gandesc daca nu boala instrainarii vine de la cuvintele acelea pentru care nu ai pe nimeni sa ti-le spuna"

Cum să ai o viață spirituală

A devenit ceva frecvent să auzim spuse de genul: „Sunt atras de lucrurile spirituale, dar nu sunt religios” (echivantul a „Eu am credința mea în Dumnezeu, nu cred însă în Biserică”). Majoritatea celor ce afirmă așa ceva au o înțelegere generală a acestor lucruri. De obicei, eu plec de la ideea că persoana respectivă are o serie de concepții ce sunt de obicei considerate „spirituale” în cultura noastră, nefiind însă interesată în mod deosebit de ceea ce numim “religie organizată”. Înțeleg acest lucru, pentru că religia organizată poate fi adesea fatală vieții spirituale.

Sunt Creștin Ortodox, dar aceasta nu înseamnă că mă interesează „religia organizată”. Sunt multe aspecte ale religiei organizate care îmi displac profund, și uneori acestea se răsfrâng asupra modului în care trăiesc Ortodoxia. Dar repet fără să mă rușinez că sunt Creștin Ortodox și recunosc că aceasta se datorează în mare parte faptului că nu sunt prea “spiritual”. Fără viața Bisericii și a sa Sfântă Tradiție, aș putea aluneca foarte ușor într-un lumesc anost, având o existență mediocră, așteptând pur și simplu să-mi treacă timpul.

Măcar în tinda raiului

Zicea Lucian Blaga: „Opreşte, Doamne, trecerea. Ştiu că unde nu este moarte, nu este nici iubire, dar totuşi opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.

Ceasornicul nu poate fi oprit. Vine momentul când Dumnezeu ne va chema pe fiecare la Sine. Şi pentru momentul acela e important să fim pregătiţi. Să nu fim scocotiţi printre cei fricoşi sau printre necredicioşi. Să fim socotiţi, chiar aşa cu puţina noastră credinţă şi cu puţinele noastre fapte bune, vrednici de a intra măcar în tinda raiului.

De ce nu se consumă carne în săptămâna brânzei?

Prin săptămâna brânzei se urmăreşte obişnuirea organismului cu alimente mai uşoare, fiind de fapt o etapă de tranziţie de la alimentaţia cu produse din carne la una exclusiv vegetariană, fiind deopotrivă și perioada de adaptare la nevoința aspră a Postului Mare. Renunțarea la carne în această săptămână nu este benevolă, ci obligatorie. Sunt prevederi în Canoanele Bisericii, care fac referire la acest aspect.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea"

Să reţineţi că una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastră este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea. Ni se inoculează această minciună, prin literatură, presă, filme, încă de când suntem copii. Ni se spune că nu putem fi fericiţi decât dacă ne găsim jumptatea. Este o minciună care datează cam din perioada romanticilor, când omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi caută să pună pe piedestalul pe care stătuse Dumnezeu un alt om, persoana iubită.

Student în România anului 2014: „N-am curajul să spun că țin post”

Luna aprilie, anul 1951, închisoarea de la Pitești. Nicolae Purcărea, un tânăr deținut politic de 28 de ani a coborât în infern. Reeducare prin tortură. După 11 ani de închisoare, în care a suferit pentru a-și păstra credința și demnitatea, stătea drept înaintea lui Eugen Țurcanu, cel mai cumplit torționar al României comuniste. Țurcanu îl întreabă cu dispreț: •    
         Mai crezi în Dumnezeu? •           
  Cred, a răspuns fără teamă Nicolae. •           
  Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii și tot te voi topi!, a spus Țurcanu, cu mânie.